Filmul ni-l prezintă pe Franco Citti, în rolul lui Vittorio Cataldi, zis și Accattone (Cerșetorul), un bărbat care trăiește din proxenetism, exploatându-și iubita, și ajunge la un nivel de notorietate foarte mare prin consecvență, printr-o inteligență nativă, dar leneșă, dar și prin spiritul lui însuflețit în comunitate. Cartierul roman în care își face veacul e o micuță favelă-ecosistem în care este, paradoxal, respectat. Se știe că știe pe ce să parieze, își asumă riscuri cu foarte mult calm, pe care doar ceilalți le văd ca pe ceva rău. Optimist și descurcăreț, pasional și inteligent, reușește să sucească mințile iubitelor sale pentru a le convinge să se prostitueze. Dar nu e un pimp oarecare. Poate fi romantic, dincolo de orice promisiuni. Poate să le întrețină. Încearcă și să muncească, nu doar să fie un hoț oarecare, nu doar să se bazeze pe ele. Dar descoperă repede, în nici câteva zile de muncă, că ocupația în sine îl istovește. Nu moare de foame, pariază, își vinde aurul, cumpără paste pe caiet, pe modelul quando lo face avere senza ver un nome, ne per fama, ne per attenzione.
Iubita lui intră la pușcărie, dar nu își toarnă proxenetul din dragoste. Apoi, când își dă seama de trădare, nu îl mai poate turna, iar Accattone își mută ținta asupra unei blonde a cărei mamă fusese femeie ușoară ca să o întrețină. Îi spune exact ce vrea să audă, o iubește, n-o iubește, nici nu mai contează. O fire liberă, își mai alină singurătatea cu ea, dar tot pentru ego face lucrurile, în cele din urmă. Intențiile lui, sădite adânc, sunt și bune, sunt și rele, sunt contradictorii. Dar încearcă să își țină promisiunea, să o întrețină din muncă cinstită. Dă târcoale și gospodăriei foștilor socri, sub pretextul de a-și vedea copilul, pe care îi e mai lesne să-l ușureze de lănțișorul de aur. E totuși un personaj complex, care ți-e și drag, de care îți dai seama rapid că îl duce capul, cu lenea căruia poți empatiza. El trăiește visul oricărui copil, să-și facă veacul fără muncă și să fie, cu toate astea, foarte plăcut în grupurile sale. Lipicios chiar. Să se lipească de mâinile lui întotdeauna niște paste, un aragaz, câțiva prieteni, vin și multă voie bună.
Un film despre planuri de viață mici și cvasi-nereușite, dar susținute, în care Accattone e și eroul și tipul rău deopotrivă. Un film despre a rămâne și despre a supraviețui cu zâmbetul pe buze, în adevăratul sens al cuvântului. Un film despre pasiune leneșă, despre lene pasională, cât o zonă de confort imensă și putredă, din care mai poți stoarce zile bune cu nemiluita, cumva, Dumnezeu știe cum.
Alergia la muncă. Dependența de mânării și de hoții de tot felul, de pariuri, de anturajul aidoma, care nu se ridică niciodată. Dar peste toate plutind noroc și veselie, un acoperiș și o foarte caldă lumină umană. Parcă ți-e și drag de ei când fură și râd cu gura până la urechi, e o polaritate cumva inversată. Pasolini scoate umanul în lumină în orice, poate că asta e și cheia mea pentru filmele lui. Iar faptul că Franco Citti a și contribuit la scriitură pe partea de dialoguri face totul cu atât mai personal. Ne apropie pe noi, sau pe sine de personaj. Oricum, există suflet, așa cum bucuria nu e jucată. Și o fi, poate, o vivacitate a italienilor, dar uite ceva ce nu vezi la Fellini, încă odată. Poezia asta. Fredonatul. Naturalețea cristalizată în peliculă. Impresia de absență a camerei. Povestea foarte frustă, reală, într-o simplitate familiară. Despovărarea de simbol, alegerea unui cotidian simplu, carnal, primordial, în care nici nu mai operează noțiunile canon de bine și de rău. Îți e simpatic un pimp, îl poți înțelege. Și nu te învinovățești pentru asta. E o treabă de carismă, naturalmente.
Descarcă programul Les Films de Cannes à Bucarest, 2022 aici.