Povestea unei echipe de fotbal din Liga a V-a și a antrenorului ei, Nelu Târnovan, Vulturii din Țaga este mai mult decât un documentar ce se concentrează pe detaliul comic ilustrat de găinile ce țin locul vulturilor sau de pajiștea care seamănă mai mult a teren arabil decât a spațiu destinat sportului. Nu poate fi numai șarja miza acestui documentar ce aduce în prim-plan o echipă de fotbal încropită, care pierde mai mereu la diferențe mari de scor și este ultima în clasamentul sportiv. Tot efortul de a documenta povestea lui Nea Nelu și a jucătorilor săi nu este făcut pentru a demonta însuși subiectul ales. Dacă ar urmări doar să stârnească râsul spectatorilor, filmul ar rămâne în spațiul marginal ocupat de bășcălie, de gluma măruntă care, spusă o dată, își încheie existența, pentru că și-a epuizat resursele comice și nu poate fi dată mai departe. Umorul acestei povești este însă unul puternic, solar, împrumutat de la protagoniștii care nu uită să râde de propriile greșeli și defecte, privindu-se cu sinceritate și neavând pretenția că vor să fie altcineva decât sunt.
Meciurile echipei în campionatul național și în cel european sunt fundalul pe care se proiectează imaginea lui Nea Nelu, omul datorită căruia Vulturul Țaga este încă o echipă înregistrată în liga de fotbal din România. De la trasarea cu var a liniilor pe teren, până la obținerea legitimațiilor pentru sportivi, de la sfaturile date de pe banca de rezervă, până la mustrările adresate jucătorilor neserioși, eforturile lui Nea Nelu sunt cele care susțin echipa, dintr-o mulțime de puncte de vedere. Visul său de a fi fotbalist, nedus până la capăt din cauza vieții în care rolurile de soț și de tată au fost mai importante, devine suportul pe baza căruia se construiește, imperfect, dar autentic și plin de patos, o echipă ce iese rar victorioasă din competiția cu adversarii săi. Seninătatea, răbdarea, perseverența și calmul protagonistului îl fac plăcut în ochii publicului, care nu poate decât să-i respecte eforturile, deși nu are cum să nu sesizeze, câteodată, inadecvarea lor.
Cu jucători care nu vin la meci pentru că au fost la o petrecere, cu un teren care e potrivit mai mult pentru cartofi decât pentru fotbal, cu investiții minime în echipament și fără a avea o pregătire sportivă serioasă, competițiile sunt mai mult ocazii pentru socializare decât pentru întreceri adevărate. În fața unei asemenea realități, numai umorul te poate salva, iar Nea Nelu este un om care știe să râdă și să nu ceară de la cei din jur ceea ce ei nu pot da.
Imaginea protagonistului se completează în interacțiunea cu familia sa, documentarul urmărindu-l în relație cu soția, cu fiul și cu nepotul. Parcă mai aprig acasă decât pe teren, atunci când vede că soția nu îl ajută cum se cuvine la arat, emoționat când i se cântă de ziua sa și când primește cuvinte de laudă și nostalgic atunci când vorbește despre timpul care într-o clipă l-a transformat din copil în bătrân, personajul dobândește profunzime, iar perspectiva filmică, echilibru. Secvența care îl arată pe Nelu cosind la mormântul părinților săi, în timp ce îi spune nepotului să-l pomenească atunci când nu va mai fi, este un contrapunct care subliniază ideea că viziunea comică preponderentă în film lasă spațiu suficient reflecției profunde, așa cum prim-planurile din documentar, ce îl urmăresc pe Nea Nelu, nu exclud imaginea de ansamblu a echipelor de pe terenul de fotbal sau a sătenilor adunați la biserică de Înviere.
Deși nu își propune să reconstituie viața satului ardelenesc, documentarul atinge și această zonă, prin interesul pentru personajele și situațiile din fundal, care aduc în film zvonul activităților ce se petrec dincolo de spațiul delimitat de poveste. Întrunirile Comisiei de Învățământ, Cultură și Sport, deplasarea în Slovacia sau drumul lui Nelu la Cluj, pentru a-și înregistra jucătorii în liga de fotbal, sunt secvențe ce vorbesc despre felul în care lumea satului se definește prin raportarea la ceea ce se află în afara ei. Lipsiți de complexe când privesc spre sine, oamenii din Țaga știu rostul râsului zdravăn, care nu pedepsește. Tot ce le putem reproșa este că, deși văd bine ce nu e în regulă, nu schimbă nimic în felul lor de a fi, pentru că sunt prea comozi.
Vulturii din Țaga surprinde o lume împăcată cu ea însăși, care își acceptă cu umor limitele, dar în care sunt și oameni ca Nelu Târnovan, dispuși să se dedice unui vis, fără emfază și fără să facă eforturi care să le testeze limitele. Documentarul explorează tipologiile marginale, așa cum a motivat juriul Astra Film Festival 2022, cel ce i-a acordat premiul pentru regie, cu compasiune, atenție și umor, în interiorul unui subiect căruia a știut să-i caute profunzimea.
Descarcă programul Les Films de Cannes à Bucarest, 2022 aici.