Într-una din trecutele seri - seară de iarnă bucureşteană, deloc feerică, dimpotrivă: umed-îngheţat-apăsătoare -, m-am dus (ca de obicei, îmi vine să zic) la teatru. Era cu puţine zile înainte de Crăciun, aveam, ca omul, o mulţime de treburi casnice, de drumuri şi de alergături de făcut, başca vreo trei articole de scris, în perspectiva pauzei de Sărbători; eram, evident, obosită, plictisită, cu capsa pusă şi foarte dornică să găsesc noduri în papură oricui. Sinceră să fiu, numai de teatru nu-mi ardea, mai ales că nici nu era vorba de o obligaţie profesională stringentă. Pe deasupra, auzisem lucruri... mă rog, nu tocmai grozave despre spectacol. Să mai adaug că respectivul spectacol - Le premier homme, după Camus, producţie a Catedrei UNESCO a Institutului Internaţional de Teatru - era jucat în franceză de actori români, gen de întreprindere despre care am, personal, o părere foarte proastă? Adaug, iată, pentru ca să şi explic: mi se pare un moft fără altă utilitate decît aceea de a demonstra, vezi Doamne, cît de francofoni sîntem - asta, în condiţiile în care, azi, maximum un adolescent (sau tînăr pînă în 30 de ani) din douăzeci abia-abia dacă e în stare să emită un "oui" sau un "non" inteligibil. În fine... De ce m-am dus totuşi? Poate pentru regizoare (Cătălina Buzoianu). Jur că nu ştiu.
La faţa locului (sala Amfiteatru a TNB), am descoperit, citind programul, că pe scenă urmau să apară "nume mari": Olga Tudorache, Maia Morgenstern, Horaţiu Mălăele, Mircea Rusu - ceea ce, din punctul de vedere expus mai sus, înrăutăţea situaţia. Spectacolul a început, "numele" s-au înfăţişat. Franţuzeasca era pasabilă. Hm, merge totuşi - mi-am zis şi m-am pregătit să mă plictisesc elegant.
În loc de asta, după primele zece minute m-am pomenit urmărind scena nu cu atenţie, ci de-a dreptul cu palpitaţie. De ce? Acolo se petrecea ceva. Acolo existau doi-trei actori adevăraţi. Existau actori cărora le plăcea meseria lor. Le plăcea să joace teatru. Le plăcea să pretindă că sînt altcineva şi să facă lucrul ăsta atît de bine încît ţie, în sală, nu-ţi mai trebuia nimic, nu mai voiai decît să te uiţi la ei ca să observi toate felurile în care puteau ei să pretindă că sînt altcineva, să le urmăreşti gesturile, intonaţiile, privirile, zîmbetele. Şi am stat aşa, aproape două ore, fără pauză şi fără să mă satur, bucurîndu-mă, pur şi simplu, de prezenţa unor actori care nu făceau totuşi nimic ieşit din comun. Erau foarte buni, atîta tot.
Am fost, în altă seară, la fel de neplăcută, la Teatrul Act, la spectacolul Cum o fi de Oliver Bukowski, pus în scenă de un regizor debutant. Nu ajung uşor în claustrantul subsol de pe Calea Victoriei (unde, în treacăt fie zis, nici nu cobor vreodată fără să mă gîndesc la "The Big One", cum zic americanii, mai ales cei din San Francisco, de pe falie), de aceea, cînd ajung, sînt oarecum înclinată să privesc totul cu ochi sever. Nu am făcut altceva nici de astă dată, cîtă vreme în scenă s-au "desfăşurat" doi tineri actori - buni, altminteri, în felul lor -, deoarece aveam senzaţia că asist la o conversaţie ce putea avea loc, la fel de bine, pe stradă, într-un parc pe-o bancă (vorba unei piese ruseşti), într-o cafenea, "în viaţă". Lucrurile s-au schimbat, brusc, cînd în scenă a apărut Emilia Dobrin: dintr-o dată, ne-am aflat la teatru. Fără să exagereze, fără să pară că "joacă" - la circa un metru distanţă de spectator, o asemenea impresie ar fi mortală -, fără să facă nimic altceva decît tinerii ei colegi, transforma totul, ridica la pătrat, dădea rost, isca sensuri. Aveam în faţă o actriţă adevărată.
Am asistat, la Bîrlad, la două dintre spectacolele oferite cu ocazia aniversării a 50 de ani de la înfiinţarea Teatrului "Victor Ion Popa". Nu erau bune; erau chiar rele; regizoarea fusese prea ocupată cu floricelele "de stil" ca să mai aibă timp (şi, probabil, chef) să lucreze cu actorii. Aceştia, în majoritate tineri şi foarte tineri, îşi băteau capul, vizibil, cu felurite teme, suprateme şi semnificaţii - şi cum nici tehnica nu-i ajuta deloc... Singurele momente suportabile erau cele în care pe scenă se aflau Lily Popa-Alexiu şi Marcel Anghel, actori veterani ai teatrului (nu matusalemici însă!), care, la fel ca şi ceilalţi, vorbeau, se mişcau, strigau, şopteau. Nu făceau nimic deosebit, dar făceau altfel. Existau pe scenă. Nu erau nişte persoane oarecare, erau actori. Actori adevăraţi.
Nu ştiu care ar putea fi concluzia acestor întîmplări. Nu ştiu ce morală ar trebui să se extragă de aici. Nu-mi dau seama ce ar fi de făcut pentru ca specia aceasta atît de rară - şi care ar merita să fie ocrotită la fel ca şi plantele sau animalele rare -, specia actorului adevărat, să se poată înmulţi şi prospera pe scenele noastre tot mai pustii. Ştiu doar că, pe zi ce trece, mai mult mă conving că teatrul se poate lipsi de multe, de costume şi decoruri opulente, de lumini sofisticate, de texte bune, chiar şi - în ultimă instanţă - de regizori, fie ei şi geniali, cu o singură şi imperioasă condiţie: să aibă actori adevăraţi.
Mai rămîne, eventual, să se convingă de asta şi ei. Actorii.