Poate singurul film pe care îl pot încadra senzorial în thriller, dintre toate cele văzute (decente la număr, nici chiar să zic multe). Singurul film văzut inconștient-ideatic cu pumnii încleștați și cu dreptatea atârnând de lacrimi încă neplecate, nedesprinse, neprelinse, dar care-mi umezesc imaginea cu mult mai mult decât de obicei. Un film care-mi distorsionează exercițiile de retorism și de cinism, îmi zgândără pacea și relaxarea fizică, un film cât un stimul pavlovian pentru un reflex al violenței pe care nici nu o accept în oameni, dar nici nu mi-o imaginez învăluindu-mă barbar și brutal, onest și dezamăgitor, ca mască a dreptății.
Eu nu sunt așa, îmi tot repet după filmul ăsta. Eu nu pot avea stările avute, nu sunt capabil, nu mă identific. Să fi fost pentru prima oară când realmente am trăit un film, am simțit un film, am fost un film? Așa, de bine de rău, am mai plâns în cinemateci, uneori și irațional, cum țin să-mi amintesc de Bohemian Rhapsody, regia Brian Singer, uneori greoi sufletește, alteori ușurat, uneori copleșit de realitatea mea, obosit, refugiat în câteva ore de peliculă (fină de lacrimi)... Dar niciodată nu am urât după un film, niciodată nu am vrut cu atâta ardoare să se întâmple ceva satisfăcător în cheia legii talionului.
As bestas / The Beasts / Bestiile, un thriller (cu siguranță t-h-r-i-l-l-..., ei, v-ați prins) franco-spaniol rural, în regia lui Rodrigo Sorogoyen e filmul meu de transformare. Premisa e simplă, puternică, stoarsă bine de fiecare strop de sevă: doi soți francezi se mută într-un sătuc spaniol să-și îndeplinească visul de a construi un cartier rezidențial mimetic (de case de țară), timp în care își dezvoltă și ferma de legume, fac bani la piață și duc cea mai cinstită și pașnică viață imaginată, un vis. Doar că se întâlnesc cu vecini împământeniți în cutume retardate, foarte încăpățânați, belicoși, disimulanți-glumeți, xenofobi, violenți, bădărani, latini-temperamentali, edgy și chiar de speriat prin prezența lor controversată.
Ostilitatea escaladează. Apar și primele acțiuni care o denotă. Serile, vecinii se îmbată și vandalizează curtea vecinului, i se pișă pe lucruri, îi otrăvesc toată recolta cu două baterii în fosă, iar toate roșiile se manează cu plumb. Motivul din spatele actelor de vandalism pur e acela că non-localnicul "frenchy", deși stabilit și mutat acolo în deplinătatea drepturilor de cetățean, nu ar trebui să aibă dreptul de a vota în probleme ce țin de sat, în special când e un dezacord general cu satul. Francezul se împotrivește montării de eoliene contra unei sume de bani neimpresionante pentru el (care poate face un examen financiar pertinent), pentru că se gândește la calitatea mediului.
Satul de semi și sfertodocți își ia seva răutății din simplul vot, singurul lucru care îi animă fiind banul, în orice formă ar veni el, câtă vreme vine. Pentru ei, ieșirea din sărăcie nu vine din educație, ci dintr-o sumă de bani pe care nu o pot gestiona decât educați fiind. Ca un făcut, avem doi frați și mama lor, o bătrână. Sunt abrutizați și temperamentali, nu pot gestiona uman situațiile conflictuale, sau doar dau impresia asta. Poliția nu îl sprijină pe francez, ba îi mai și apără pe cei doi frați pe motivul că un accident cu un cal le-a provocat retard mintal sever, iar el ar trebui să nu își folosească abuziv superioritatea intelectuală. Hai să-mi... Of. Dumnezeule. Ce vedem? Ce auzim? De ce e atât de comun? De ce sună a caz de știri proaspăt întâmplat? Poate pentru că e o reprezentare bună, cea mai bună.
Am înjurat în gând tot timpul filmului. Nu cred că a fost nicio intenție de a da naștere empatiei, a fost mai mult prototipul scuzei care nu scuză, care nu ar trebui să scuze, mai bine zis, și în niciun caz nu ar trebui să dea naștere orbirii organelor legii. Refuzul de a coopera și delăsarea nu sunt altceva decât produse ale lenii sau, mai rău, aceeași expresie a xenofobiei de dinainte. Există o înțelegere nescrisă între hispanicii de sânge, aceea de a repugna din sânul lor pe nomazi stabiliți nedeterminat, sau cu intenția de a se stabili nedeterminat în sătucele lor.
Diferențele de temperament se observă de la începutul ping-pong-ului de șicane, dar și sportul ăsta e vizibil unilateral, ca și când ar fi jucat la perete. Francezul îi tratează cu bunăvoință de fiecare dată, dar uite ceva ce vine și din educație, și nu ai cum scoate din altă parte. Francezul are un suflet bun și nu prevede nicio intenție necurată a celor doi spanioli. Frații retardați, sau - mai poetic - retard-frații se angrenează într-un război cu superioritatea intelectuală. Cel privit cu ochi răi, "frenchy", chiar le dă sfaturi bune, încearcă să îi învețe, să le explice, dar este scuipat, hulit, șicanat, hărțuit, victima unui abuz constant, iertat de clipitul prelung al celor în măsură să judece, iertat de neuronii atrofiați scuzabil.
Bestiile sunt oameni. Oamenii ucid oameni din lăcomie pură. Apoi, când intrusul este eliminat din ecosistem, oamenii-bestii revin la viața visată. Dar să fie oare asta cu adevărat viața lor visată? Pușcăria e un loc în care pot primi și o atare educație, ca monedă de schimb a cruzimii. Soția francezului dispărut în pădure (ucis cu bestialitate de retard-frați, de bestiile omenești lipsite de afect și erecte disfuncțional după materialitatea efemeră a banilor) alege să rămână dintr-o datorie morală dictată de iubire, contrar voinței fiicei sale. Ea parcurge toate cărările într-un timp foarte lung, găsește camera de filmat, la final este găsit și corpul bărbatului ei.
Retard-frații își dau seama că vor ajunge să înfunde pușcăria. Dar uite ceva ce filmul nu ne mai dă să vedem. Lasă cu puncte de suspensie totul, frate, anapoda rău. Cât să-mi continui filmul în cap. Naturalism eliptic, nici nu știu cum să-l numesc. Și câte lucruri s-au ramificat. Așa e când produsul pe care îl vezi îți afișează nedreptatea, după care îți răpește dreptatea, dar nu și simțul ei. As bestas / The Beasts e filmul care te face - probabil intenționat - să devii conștient de potențiometrul propriei tale bestii interioare. Respiri apăsat și scurt, ești încordat și după ce ieși, ajungi acasă, îți faci un ceai anti-stres și îți repeți în șoaptă "nu e final deschis au făcut pușcărie nu e final deschis au făcut pușcărie nu e final deschis au făcut pușcărie". Și lungești mental finalul, te gândești că au primit ce merită în pușcărie. Ce merită? Te gândești ce merită. Handicapul, nu uita handicapul... Totul devine utilitarist, talionul e tot mai strălucitor. Te uiți în oglindă, îți pipăi fața. Și dacă bestia ta interioară proaspăt descoperită se hrănește tocmai cu faptul că nu poți să ierți (și crește)? Ești și tu o bestie? Ești tu, de fapt, bestia? Respiră. Nu e real. E doar un film. Ce simți tu nu e real. E semn că filmul a fost bun. Al dracului de bun.
Să zicem că ar veni timpul să vezi numai filme din astea. Cum te simți? Ce vor ele de la tine? Asta vor să simți? De ce aduc cruzimea la suprafață? E nevoie de ele? Sunt periculoase? De ce sunt atât de veridice? De ce știi să dai swap cu fața cuiva care a trecut prin asta? De ce e nevoie să se oprească? De ce e nevoie să te oprești. E bine, simțul dreptății e acolo, anticiparea distruge restul. Dar de-aia e thriller. Funcționează. E bun. E fenomenal. Mi-a fiert sângele în mine filmul ăsta bestial.
Descarcă programul Les Films de Cannes à Bucarest, 2022 aici.