Un transportor de containere primește pasageri clandestini din porturile hispanice, care-și doresc să înceapă o viață nouă în altă parte. Dacă ținta Marelui Măr sună realizabil, parcursul e cel puțin anevoios. Traversând oceanul, clandestinii trebuie să se facă nevăzuți, ascunzându-se care pe unde poate prin cutiile metalice, ca într-un Maze post-ariadnic, acolo unde Hunger Games nu mai sunt simple jocuri, ci e pe bune.
Transportorul are în componență un echipaj compus din două naționalități. Filipinezii, cei buni și taiwanezii, cei răi, după cum ei singuri se ierarhizează. În realitate, se observă o discrepanță între corectitudinea mecanic-utilitaristă a taiwanezilor, care sunt foarte închiși în înțelegerea empatiei vreunui raport de ajutorare a unor clandestini, pentru a nu pune în pericol echipajul, și - la polul opus - între umanitatea filipinezilor și încrederea lor nemărginită în străini. Tot filmul clădește răutatea pe umerii taiwanezilor, dar în realitate există mult mai multe valențe de luat în considerare.
La o primă vedere, poți să te arunci să zici că e un film liniar și boring, acțiunea se întâmplă în spațiul tranzitoriu între fosta și noua viață, dar nu se traversează per se Lethe, ori Styx, nu e nimic inițiatic, e o supraviețuire durațională într-un v-ați ascunselea în care îți cauți drumul și nimerești și un prieten pe drum, sau cel puțin așa crezi.
Dumitru (Nicko Becker) e român. Ne dăm seama de asta în primă fază, principial și bazându-ne pe stereotip, din engleza stâlcită. Din spaniola stâlcită. Clandestini, el și prietenul său bulgar se ascund împreună prin containere și mizează pe înțelegerea echipajului pentru a tranzita pașnic oceanul. Dar ar fi mult prea simplu, chiar și în liniaritatea precizată, să nu avem conflict. Prietenul său este poftit de filipinezi să mănânce. După ce e ospătat bine, taiwanezii îl escortează și îl aruncă în ocean. Înainte să apuce să repete experiența, Dumitru îl întâlnește pe Joel Bosun (Soliman Cruz), membru filipinez și creștin al echipajului, care îl ajută să se ascundă și îl hrănește pe parcursul mai multor zile, avertizându-l de pericolul la care se expune alegând să se plimbe liber pe navă. Cu o bunătate pe care o putem simți transcendând ecranul dintre noi și candoarea privirilor, Bosun e limpede, calm și foarte grijuliu în toate demersurile sale de a-l ajuta pe pasagerul rămas.
Totuși, cu tot binele pe care încearcă să îl facă, Joel este deconspirat de taiwanezi, care îi schimbă turele și îi cer constant să fie în alte locuri decât în cel al ascunzătorii. Dumitru așteaptă singur, înfometat, însetat, în liniște și în întuneric, sperând că o să scape cu bine din toată povestea. Se simte un sclav al propriului salvator, și nu mai pune în aceeași lumină libertatea, de la un punct încolo îl interesează pur fiziologic, nu mai suportă să fie închis și să se întrebe dacă a fost uitat. Un fel de sentiment al îngropării de viu, când aerul nu mai e suficient, când nu știi cât timp a trecut, dacă e zi sau noapte.
Abordarea machiavelică a taiwanezilor, deși indirectă și aparent inofensivă, accentuează comportamentul animalic al lui Dumitru, pe care ei îl taxează astfel ab initio, fără nicio prezumție de umanitate. Practic, prin chinul la care este supus, uită de toate, uită până și de cel de care a fost ajutat. De cealaltă parte, pe Bosun îl vedem frământat de grijă, având mereu în minte că trebuie să ajungă la Dumitru cu o nouă porție de mâncare, poate chiar și cu cheia libertății sale.
O oprire neașteptată la New York pare să fie ocazia perfectă ca românul să scape de pe transportorul blestemat, dar acesta refuză să sară în apă. Și-ar dori să mai aștepte un port. Din acel moment, relația dintre el și Joel se rupe, se reiterează fuga și ascunzătoarea de la început, dar acum filipinezii sunt alertați, pentru că vor avea probleme cu cealaltă parte de echipaj atunci când tânărul român de 24 de ani va fi găsit. Ajutorul dat nu servea ca bază a unei prietenii, ci era strict o cale către supraviețuire, până la urmă.
Dacă raporturile astea fruste pot fi anticipate cât de cât, iar sfârșitul se știe că tot de un singur om atârnă, de decizia lui, e important să existe în construcția filmului un moment de confuzie totală, în care orice rațiune se iubește cu instinctul și moare. Taiwanezii încearcă să îl ucidă pe Dumitru, dar acesta își adună forțele și reușește să elimine și un Taiwanez rău, dar și un Filipinez bun, arătând că tot constructul etichetei de dinainte ține doar de perspectiva din care privești lucrurile. Se face așa un amalgam de ce e bine și ce e rău, de unde e dreptatea până la urmă. Și e împărțită la fiecare, cei utilitariști anticipează răscoala, dar o și produc, iar cei de factură empatică tind să le dea dreptate celor dintâi, neînțelegând că a trata pe cineva ca pe un obiect conduce la consecințe nefaste și iraționale.
Nicko Becker în rolul ăsta e demențial. Cam ce era Marshall Bruce Mathers III în 8 Mile, un Slim Shady al pornirilor violente mereu acolo, și da - se prea poate să fie una dintre festele fizionomiei - dar e jucată absolut ireal toată ideea asta a răzbunării. Foarte satisfăcător, deși nenecesar, foarte crud și candid în același timp. Cu personajul aproape în pragul morții, Nicko scoate din el viață până în ultima secundă, motiv și rațiune, scoate dreptatea făcută singur și neîmplinirea, dar scoate mai ales umanitatea, cumva pe o scară între filipinezul care l-a ajutat și răceala taiwaneză. E o pendulare între două extreme, un exercițiu de răbdare în fața morții, e ideea că răul pe care Dumitru îl face e necesar supraviețuirii. El îi spune lui Bosun că ar fi trebuit să fie tratat ca o nenorocită de persoană, și ajungem să îl credem că nu ar fi rănit pe nimeni în condițiile unui status quo ante bellum în care toate părțile ar fi raționat altfel decât animalic. Cu toții sunt, până la urmă, victimele colaterale ale propriilor convingeri.
Dar cred că motivul real al acordării premiului publicului Dacin Sara vine din forța monologului final. Spus în românește complet, fără a mai interesa dacă filipinezul bun îl înțelege, monologul ăla e, de fapt, motorul filmului. Nu spun că e un film pe care îl face finalul, spun doar că lipsa lui ar fi atras cu siguranță pierderea unui sens mult mai profund. În fața morții, simțind-o, Dumitru (Nicko) își proiectează acțiunile ulterioare debarcării. Nimic simbolic, totul mic și concret, foarte legat de oameni, foarte obișnuit în orice alte circumstanțe. Visul Marelui Măr se reduce la a munci, a mânca, a bea ceva și a suna acasă la cei dragi. Să le zică "Sunt bine". Nicio promisiune sofisticată, nicio pretenție împopoțonată, un fluid de sinceritate brutală și atât. Adevărata credință, adevărata umanitate. Și da, cred că altfel îi atinge pe români monologul ăsta, e o mentalitate în fața căreia ne regăsim cu toții, e echilibrul căutat. Dorința de a supraviețui o înnodăm de ceea ce iubim și o transformăm în nevoie. Și, dacă n-am avut ocazia niciodată, măcar în fața morții să vorbim și să ne și exprimăm pe noi înșine. Speriați, simpli, răniți, visători, luptând până dincolo de moarte. Și ochii se închid după o pierdere considerabilă de sânge. Supraviețuirea e, până la urmă, cea mai grea dintre toate. Imposibilă.
Spre nord. Spre ceva mai multă ascultare. Spre demitizarea criteriilor rasiale. Spre o religie în care să și trăim, nu doar să o credem, cu egoism disproporționat. Spre nord. Spre acasă. Și acasă devine departe. Și acasă devine un telefon, câteodată. Și acasă devine un vis, împlinit abia după moarte. Și nimeni clandestin nu mai coboară din transportorul de containere. Și containerele sunt existențele noastre, în van neaerisite. Spre nord. Spre liniște.
Descarcă programul Les Films de Cannes à Bucarest, 2022 aici.