***
Documentarea Gianinei Cărbunariu a inclus cele 3 fabrici din România ale gigantului german HeidelbergCement AG (al cărui sediu central se găsește în Heidelberg, adică în același land, Baden-Württemberg, cu Schauspiel Stuttgart / Stuttgart Drama Theatre, secția dramatică a Staatstheater Stuttgart (Stuttgart State Theatre), în a cărei sală de 420 de locuri, Kammertheater, se joacă Waste!). Focus-ul a fost fabrica de ciment din Tașca, sat de pe valea râului Bicaz, amplasat la 5 km de orașul omonim și la 37 km de Piatra Neamț. Acolo unde, în mai 2021, o poluare masivă cu amoniac a dus la moartea a zeci de tone de păstrăvi și la depășirea de 1.234 ori a limitei maxime admise de amoniac în râul Bicaz. Vinovat principal a fost găsit un șofer bulgar. Compania a primit o amendă de 200.000 de lei. Acesta este doar unul evenimentele din realitatea înconjurătoare pe care se construiește scenariul Waste!.
Pe de o parte, discursul public al multinaționalei cu sediul în Germania despre beneficiile pe care le aduce mediului prin distrugerea, arderea și folosirea în producție a deșeurilor mai mult sau mai puțin periculoase colectate de pe întreaga întindere a Europei. Pe de aceeași parte, discursul public al autorităților locale din România despre locurile de muncă aduse de investiția germană (care, în cazul fabricii din Tașca, se bazează pe investiția din 1975, din perioada comunistă) și despre veniturile sub formă de taxe și impozite. Undeva, în fundal, bănuiala că parte dintre aceste venituri nu sunt chiar fiscalizate și duc mai degrabă la bunăstare pentru funcționari din primării, gărzi de mediu, etc.
Pe de altă parte, programele de ecologizare derulate de companie, ce implică educația liceenilor locului prin programe de voluntariat care constau în sădirea de arbori de jur împrejurul fabricii (ca să nu se vadă munții de anvelope uzate ce urmează sa fie arse, ar zice unii). Pe de aceeași parte, uriașa armată de naivi roz (pardon, verzi) din vasta Germania / UE / lume civilizată care colectează selectiv deșeurile și nu-și pun / nu pun autorităților nici o întrebare vizavi de destinația finală a lăudabilului lor demers (Green is the new Black, când vine vorba de conștiință civică). Undeva, în fundal, un comisar de mediu rătăcit printr-o țară ca România realizează că nu are cum să verifice dacă în zecile de camioane care intră în țară dinspre Germania chiar sunt deșeurile inofensive de care se face vorbire în hârtii. Altundeva, în fundal, un localnic rătăcit la el acasă acuză mirosurile, zgomotul, tusea, bolile de plămâni, dispariția timpurie a celor din jurul lui. Ambii rămân lupi singuratici, pentru că nu doar tăcerea primarilor și a autorităților cu responsabilități de control e asigurată de marele Cement, ci și cea a angajaților din această zona mono-industrială, în care alternativa de viață economică non-șomeră e la fabrică sau la emigrat. Simfonia progresului versus Waste!, ce alegeți?
Și totuși, oamenii care tac încă mai văd. Indignarea lor crește mocnit și amenință să explodeze. Într-o excepțională secvență, Gianina Cărbunariu introduce pe scenă (decoruri și costume Dorothee Curio (cea care a colaborat cu Cărbunariu la eseul-video POSTWEST - something to declare și în spectacolele VA URMA. Pe planeta oglindă, produse de Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț în 2021, dar și în Artists Talk de la ARCUB, din 2017), prin vălătuci de fum (ce se ridică urmare a exploatării / ruinării treptate a Muntelui Verde), ursul. Pardon, URS-ul! În limba română, AUR-ul. Monstrul născut din nevoia ca indignarea oamenilor să capete un chip, un trup, un nume, câteva inițiale (când a scris textul, Cărbunariu nu bănuia că realitatea îi va confirma o dată în plus intuiția și că în vara lui 2022 cel care, cândva, se revolta în umbra marelui URSS, alegea să se gudure la masa / felicitările / dansul noului URS / AUR).
Plămâni performați & munții prăbușiți & ape otrăvite & tăcere cumpărate cu drepturi salariale vs Naționalismul extremist & xenofob & rasist. Ce alegeți?
***
Curio imaginează o podea sub care plasează lumini nenumărate. Codul culorilor e vital pentru înțelegere (lumini: Stefan Schmidt). Ele sunt comandate de dl. Păun (nu e o glumă, pentru a dovedi aspectele bio-healthy ale proceselor tehnologice un director general s-a gândit să crească un păun în curtea fabricii), a cărui coadă multicoloră fură privirile și mințile. Dl Păun (Sebastian Röhrle) e pe eco-mindfulness, așa că preferă verdele isteric. Când nu e rost de verde, devine neliniștit. Ar face orice să fie verde mereu. Ar tăcea, ar călca pe coadă peștii dispuși să mărturisească despre genocidul la care au fost supuși (Boris Burgstaller), ar cenzura până la eliminare personaje de tipul comisar de mediu sau procuror (Elias Krischke) dispuși să își facă treaba pentru care sunt (prost) plătiți sau localnici (același Boris Burgstaller) dispuși să nu moară de cancer înainte să protesteze. Ar privilegia discursuri de primari corupți (Christiane Roẞbach) și de directori generali care corup (Jannik Mühlenweg).
Când nu se colorează în verde, podeaua capătă versiuni tricolore. Mai tricolorul Germaniei, mai al României. Chiar înainte de final, când tot ce a fost multicolor de-a lungul celor 100 de minute ale spectacolului virează în negrul întunericului, podeaua devine roșie. Culoarea furiei, culoarea sângelui, adevărata culoare a verdelui.
Întunericul e născut de împreunarea podelei cu plafonul. Plafon miscibil, ce devine, de-a lungul reprezentației, perete înclinat ori perete vertical. O dată în plus, codul culorilor e esențial. El, alături de muzici (Emilian Gatsov), reflectă ironia / sarcasmul / cinismul replicilor. Care, la rându-le, sunt martori fideli ai realității.
Chiar înainte de împreunarea înaltului cu străfundul și de nașterea întunericului de pe urmă, vedem extremele cum își dau mâna și Ursul (același Elias Krischke) acceptă avansurile directorului general. Spre bucuria, relaxarea, liniștirea Păunului. Black is the new Green, dar asta nu mai pare să observe nimeni.
***
Waste! înscenează cu umor, spirit critic și oarece disperare responsabilitățile și viciile vest și est europene, celor mai bogați și celor mai săraci, celor, teoretic, mai dezvoltați și celor, practic, mai rămași în urmă. În ce ne privește, suntem unde suntem. La răscrucea între puterea cvasi-nemăsurată a unor uriașe companii care fac tot ce le e de folos întru profit în lipsa oricărei contra-ponderi instituționale și civice locale și extremismul politic care are potențialul să speculeze tot ce merge anapoda în lipsa relevanței și coerenței competitorilor săi din spectrul tradițional. Ce alegem?
(Foto: Björn Klein)