Impresii din FNT 2022 (I) - cîine cu om, cîine fără om la Festivalul Național de Teatru, 2022

cîine cu om, cîine fără om. O suită de momente (șaisprezece la număr, cîte opt despărțite de o pauză) legate de tema comună a relației cîine-om. Textele care stau la baza scenetelor sînt inegale ca valoare literară. E, însă, meritul lui Radu Afrim că aduce pe scenă prozatori români contemporani alături de autori străini, demonstrînd, implicit, sincronizarea literaturii române actuale cu cea de aiurea.

Între cele șaisprezece momente, cel pe textul Liei Bugnar, Iago, mi se pare de o vulgaritate inutilă, cu un umor rudimentar, jucat precar (cu excepția lui Mihai Viță, cîinele) și salvat, atît cît se poate, doar de inepuizabila vervă a lui George Albert Costea. Foarte slab mi se pare și textul lui Radu Afrim, Vampirul - mare păcat, pentru că e cel care i-ar fi permis lui George Albert Costea să strălucească și altfel decît ca dansator, mim și entertainer. Păcat că forța interioară și talentul acestui actor se risipesc aici pe un text poematic lipsit de miză și ușor ridicol. În schimb, Mannix, textul din deschidere, îl arată, iarăși, pe Radu Afrim ca pe un prozator de forță care se ignoră.

Interesant, chiar dacă nu prea bine jucat de Adrian Tudor, episodul Manga, pe textul Mariei Manolescu. Interesant pentru că aduce pe scenă pentru prima oară, cred, această pasiune destul de nouă la noi a tinerilor pentru un gen de expresie artistică pe care, mărturisesc rușinat, nu-l înțeleg.

Excepțională e Iulia Lazăr în Minunatu', textul Oanei Pellea. Actrița, singură pe scenă, face un tur de forță pendulînd riscant între interpretarea sensibilă și ironia imitației.

Forță interioară, tensiune și foarte bună stăpînire a vocii și expresiei faciale are Alina Mangra, într-un monolog bazat pe o scrisoare despre câinele său muribund a Fionei Apple.

Fragil, dramatizarea unei foarte bune proze a Simonei Goșu, prilejuiește încă o compoziție cuceritoare a lui George Albert Costea în travesti. Corectă, dar nu mai mult, interpretarea Romaniței Ionescu (mama).

Momentele de mare tensiune alternează cu divertisment pur, nu întotdeauna de bună calitate. Nu înțeleg, de exemplu, de ce e nevoie de sceneta pe muzica lui Edmond Deda și Trio Grigoriu: Costea are, evident, haz în apariție de mireasă, dar cui prodest? Poate că "miza" e depășită, eu însă continuu să simt nevoia ei.

Cred că s-ar fi putut găsi și alte moduri de a contrapuncta momentele cu adevărat răvășitoare care, pentru mine, au fost: Ochiuc (pe textul foarte bun al lui Dan Coman), cu un Vlad Udrescu excepțional în minimalismul cu care creează și menține tensiunea; Mannix, monologul scris de Radu Afrim, în care strălucește Ramona Drăgulescu, și, mai ales, Hingherul (dramatizare după Radu Tudoran) care-i pune în valoare pe Alex Calangiu (hingherul posedat de menirea sa, cel care ajunge să se identifice cu cîinele la care ține), Raluca Păun (teribilă întruchipare a Femeii telurice, primitive) și Claudiu Mihail (cîinele; poate că un crescendo al interpretării ar fi fost de preferat situării pe un platou înalt). După acest episod, în care tensiunea a urcat aproape insuportabil, urmează secvența de încheiere în care pe fundal, un video prezintă un cîine beteag care coboară cu greu treptele unei scări de bloc socialist, în timp ce, într-un colț al scenei, așezată aproape cu spatele către spectatori, Ramona Drăgulescu rostește cîte un cuvînt pentru fiecare treaptă, cuvintele rezumînd cumva temele și sugestiile spectacolului. Greu de privit chinul bietului animal, și totuși, ajutat de frazarea măsurată și de tonul egal al actriței, catharsisul se produce și tensiunea acumulată se poate elibera.

Între alte merite, spectacolul lui Radu Afrim îl are și pe acela de a demonstra calitatea trupei Teatrului Național "Marin Sorescu". E o performanță în sine felul în care actorii execută mișcări care le sugerează pe ale cîinilor (coregrafia Flaviei Giurgiu).
 

Altfel, spectacolul, ca mai toate ale lui Radu Afrim, place pentru că vine cu acea combinație inefabilă, tipică lui Afrim, de poezie, violență, lirism bine strunit, tandrețe, umor, lejeritate și duritate a vorbei și sentimentelor duse către limitele suportabilului. Totul învăluit în muzică bine aleasă (tot de Radu Afrim) și agrementat cu proiecții video de fundal (Cristian Niculescu) care debordează de imaginație, mergînd de la fotografii cu cartiere de blocuri copleșitoare, la imagini și forme fluide, pînă la filmulețe documentare (Radu Afrim). Multă mișcare, corpuri masculine puse în valoare, bărbați îmbrăcați în rochii grotești și pe tocuri (greu de înțeles necesitatea dramaturgică, scenică a acestor travestiuri, dar ele fac parte din marca Afrim). Scenografie simplă a Irinei Moscu, combină obiecte de un perfect realism cu sugestie și simbol.

Lung, mult prea lung și, fatalmente, inegal acest spectacol: nu doar ca tensiune, încărcătură dramatică și miză, dar și ca interpretare. Un scriitor trebuie să știe să taie, uneori masiv, din ce a scris înainte de a ieși la public. Un regizor nu poate face asta decît aruncînd în derizoriu munca celorlalți colaboratori, în special a actorilor. Așa că trebuie să-și poată cenzura imaginația înainte de a începe lucrul. Radu Afrim nu pare dispus s-o facă, deocamdată.