Deschiderea ediției cu numărul 32, aflată sub semnele curgerii și ale fragilității, așa cum au așezat-o cei trei curatori: Oana Cristea Grigorescu, Mihaela Michailov și Călin Ciobotari, s-a făcut, cum era firesc, aș sublinia, cu un moment dedicat lui Ion Caramitru, mai precis cu prezentarea unei expoziții fotografice, semnată Florin Ghioca, ce reflectă crâmpeie din personalitatea complexă a celui care și-a dedicat viața teatrului și culturii, prezentând, de data aceasta, instantanee din viața OMULUI Ion Caramitru. De aici și titlul sugestiv al acestei expoziții - Caramitru - dincolo de scenă. Întâlniri, dialoguri sau pur și simplu trecerea sa printr-un spațiu, poate în drumul spre casă. Expoziție, completată și de lansarea volumului ion caramitru... la plecare, semnat de bunul său prieten, George Banu.
Curiozitatea și nerăbdarea m-au purtat apoi la un prim spectacol de teatru din FNT 2022 - câine cu om. câine fără om, spectacol marca Radu Afrim, pe care l-am ales fără să stau o secundă pe gânduri.
Cine suntem noi cu adevărat? Cât suntem oameni și cât suntem animale? Înrebări pertinente, în contextul în care se spune că omul este cel mai crud animal, pe care ți le pui după vizionarea acestui spectacol.
Radu Afrim ne poartă prin istorioare de ieri sau de azi, din cotidianul nostru, din domesticul traiului nostru, din care fiecare spectator receptează un mesaj, decide dacă îi place sau nu, pentru că are libertatea de o face. Povești bine alese, semnate de autori contemporani sau de autorii altor vremuri: Radu Tudoran, Dan Coman, Lia Bugnar, Simona Goșu, Maria Manolescu, Oana Pellea, completate de propriile sale texte se vor deschide simțurilor noastre.
Creația artistică, de orice natură ar fi ea, se va afla permanent în centrul disputei dintre vechi și nou, dintre clasic și conservator versus modern și inovator. Este unul din mesajele, chiar de început, ale acestui spectacol. Și este bine cunoscută poziția lui Afrim în planul creației artistice și a tuturor manifestărilor noi, de bună calitate, din sfera spectacularului. De asemenea, regăsesc ironia pe care Radu Afrim o afișează față de dorința, din ce în ce mai extinsă, a actorilor de a se apuca de regizat, precum și față de eternele dispute dintre generații, dispute care, sunt convinsă, sunt prezente în toate teatrele de stat din România: experiență versus tinerețe. Acesta este un aspect, un mesaj cum am menționat mai-sus, pe care l-am simțit din start.
Un alt mesaj, pe care eu l-am receptat pe parcurs, este cel al comunicării, respectiv al lipsei de comunicare dintre noi. Cum să fim capabili să îi înțelegem pe ceilalți, să fim alături de ei, când nu ne pasă de cel de lângă noi, când trăim parcă în lumi paralele. Și să ne mai preocupe și soarta vreunui patruped? E prea mult.
Am simțit acest spectacol ca fiind unul construit prin antinomie, prin contrapunct, într-o manieră de ușoară exacerbare a anumitor aspecte ale universului nostru. Lumea din perioada ceaușistă, cu îngrădirile ei, cu programul redus de televiziune, cu mentalitățile și rigorile ei se dezvăluie în opoziție cu lumea "eliberată" de anumite constrângeri, cu lumea modernă în care capriciul se răsfață, transformând omul într-o mașinărie de dorințe absurde, snoabe, inutile. Dar între aceste lumi pendulează, de fapt, cei mai mulți oameni, cu rudimentarul lor, cu mentalitățile și obiceiurile lor, cu gânduri controversate în mintea lor în care visele și dorințele încă se mai zbat, neîmplinite.
În tot acel univers sonor, complex și atât de divers (și aici simt că anumite compoziții muzicale fac și ele parte din același model opozițional), care te captează, te înfioară sau te bine dispune, gândul meu se duce la cântecul lui Bob Merrill, interpretat de Patti Page: How much is that doggie in the window? / The one with the waggly tale / How much is that doggie in the window? / I do hope that doggie's for sale. Și aveam să aflu care este prețul existenței de câine, cu sau fără om.
Câinele, personajul central al acestui univers de povestiri, este de fapt declanșatorul aducerii pe tapet a subiectului legat de umanitate. De cât de umani sau inumani am fost, suntem și vom fi. Câinele este cel mai bun prieten al omului. Așa ne învăța la școală. Dar oare omul este cel mai bun prieten al câinelui? Din acest spectacol, ponderea răspunsurilor cu NU pare a fi mai mare decât cea a răspunsurilor cu DA. Poate și pentru că avem violența, cruzimea de care "omul" și doar omul poate fi capabil.
Fiecare istorioară poartă un titlu sugestiv pentru subiectul pe care îl dezbate și îl propune spectatorului: Fragil, Minunatu, Manga, Ochiuc, Hingher, Trecerea dintre ani, Vampirul și prietenul lui... Cupluri disproporționate, care nu par a duce o conviețuire firească, cum ar putea oferi un cămin cald și liniștit unei a treia ființe? Sau o mamă însărcinată, cu o fetiță de câțiva anișori, cu un câine care cade tot în grija ei, dar care și-a ales de soț un bărbat imatur, obsedat de sex, deci incapabil de responsabilitate. Un tânăr captiv în jocurile și benzile desenate japoneze - manga - însingurat de niște părinți care nu îl înțeleg, de absența prietenilor, pe care poate nu știe să îi atragă. Un alt tânăr, prea tânăr, care, fără voia lui, este nevoit să aibă grijă de o mamă, pierdută în lumea demenței din cauza morții premature a soțului, și de un câine, care este parcă asemeni mamei de care se atașează, ca și când i-ar înțelege durerea. (Superbă imaginea care se profila în fundalul acestei povestiri - Ochiuc - cu ochiul unui câine, hiperbolizat, a cărui retină este străbătută din când în când de imaginea mamei). Câinii care suferă, de fiecare dată, când bubuie pe cer artificiile revelioanelor și oamenii care ciocnesc nepăsători, savurând spectacolul de pe cer. Un bărbat, ajuns hingher într-un fund de țară, care se cuplează cu o femeie bărbătoasă, lipsită de sensibilitate, avidă de sex și violență, devine simbolul cruzimii prin crimele de care este capabil: jupoaie de vii câinii, lăsându-i să agonizeze până la moarte. Și seria poveștilor continuă, rând pe rând. Lumea reală și lumea virtuală sunt acolo, înlănțuindu-se și împletindu-se. Abstract și real, absurd și firesc, candoare și violență. Toate sunt acolo, spuse oarecum poetic, în cele mai multe cazuri. Împinse chiar la extrem, tocmai pentru a atrage atenția, pentru a te zgâlțâi, a face să tremure carnea pe tine.
Cum lumea lui Afrim nu ar fi completă dacă nu ar fi și imagine, ele vin, ca de fiecare dată, să susțină poveștile redate pe scenă, sau să te pregătească pentru ce va urma. Fotografiile actorilor de la început, cu câinii de la un adăpost pentru animale, imaginile cu vedete de cinema alături de câinii lor, imagini picturale, desprinse din tablouri, toate vin să acompanieze vizual cuvântul și manifestarea scenică.
Cred că este pentru prima dată când am lăsat ca fiecare poveste să mă cuprindă, să o trăiesc acolo, fără a dori să o redau în întregul ei, extrăgând esența generală și mesajele ce decurg din ele. Am mai spus cândva că acolo, în sala de spectacol, nu îmi place să îmi iau notițe, deși mi-ar fi utile, poate, pentru detalii. Încă nu mă pot învăța altfel. Vreau să mă bucur de spectacol.
Printre povestirile care au la bază un text scris, Afrim introduce povești de viață, filmate, care aduc acel plus de veridic întreg ansamblului de creație, tot ca un contrapunct la manifestările teatrale excentrice, pe care nu se sfiește să le prezinte. Filmul cu bătrâna dintr-un sat, care povestește, așa simplu cum știe ea, cum are grijă de cei trei câini ai ei, care au ales-o de stăpân, simțindu-i bunătatea, este emoționant. Este simbolul, fărâma unei lumi apuse, care în simplitatea ei, mai lasă loc de generozitate, de bunătate. Este opusul omului modern, preocupat prea mult de el însuși, de bani și de virtual. E o relație atât de umană, de firească care vine să pledeze pentru un exemplu de urmat, din nou, prezent în opoziție cu filmul cu câinii maltratați de hingher, a cărui cruzime făcea capetele spectatorilor să se întoarcă sau să își acopere ochii, sau îi determina să murmure cu stupoare a indignare și revoltă.
Filmul care încheie și spectacolul este parcă suma tuturor sentimentelor declanșate. Un câine, cu siguranță găsit într-o stare jalnică la un moment dat, care nu va mai fi cum ar fi putut să fie un câine cu o soartă normală, bună, coboară cu greu scările unui bloc rămas din timpurile "de aur" ale României Socialiste, la chemarea acelei stăpâne care i-a oferit casă și iubire. Dar este drumul său spre lumină, libertate, încredere, credință, dreptate, motivație, așteptare... cuvinte pe care o actriță le spune cu voce tare, privind la rându-i filmul care se derulează pe ecran.
Scenografia, mai minimalistă ca niciodată, e acolo pentru a susține, completată de lumini și umbre, acele povestiri. Costumele și măștile contribuie la simbolistica spectacolului, aducând acel plus de culoare, de care Afrim, uzitează de fiecare dată. Irina Moscu este semnatara acestui univers scenografic, dovedind încă o dată cât de bine înțelege universul afrimian, pentru a-l susține, a-l puncta, dozat și cu profesionalism.
Spectacolul câine cu om. câine fără om al lui Radu Afrim este spectacolul care îmi dă sentimentul construirii lui ca și când ai construi o stea cu multe colțuri și pleci dintr-un colț, configurezi un centru și pornești în colțul opus... și tot așa, până ce steaua este completă și strălucește. Dar colțurile sunt ascuțite.
Umorul nu lipsește din angrenajul acestui spectacol. Și este atât cât este nevoie pentru a echilibra balanța. Acum, când scriu aceste rânduri, revăd parcă frânturi din spectacol. Unele hilare, altele atât de amare. Iată, de exemplu, o imagine care mi-a rămas pe retina ochiului și a sufletului este imaginea câinelui ucis de stăpânul său vampir, din povestirea Vampirul și câinele său, rămas într-o poziție ca și când ar poza marelui pictor, oricare ar fi acela, ușor contorsionat pe canapeaua din încăpere. Foarte picturală acea imagine! Sau cea a "câinilor" însângerați, aliniați în fața spectatorilor, trădând suferința îndurată. Hilară a fost adunarea animalieră pe fondul muzical al melodiei lui Edmond Deda și Trio Grigoriu, pe care mi-o aminteam de la radio sau TV, însoțind diferite emisiuni de divertisment. Cred că și aici a avut acest rol de divertisment, dar cu un puternic caracter ironic.
câine cu om. câine fără om - un titlu sugestiv, pe care, după ce vezi spectacolul, îl înțelegi altfel. Înțelegi umanizarea câinilor și dezumanizarea omului, așa cum am spus de la bun început.
Câtă muncă a regizorului cu actorii, care au fost toți extraordinari, cu întreaga echipă. Am văzut sudoarea pe trupurile actorilor, am văzut cum au fost "exploatați" la maxim, folosind și dezvoltând toate abilitățile, vocale, interpretative, coregrafice. Câți nu râvnesc la o întâlnire cu Radu Afrim, la un mentorat într-ale scenei!
Părăsesc sala de spectacol, bulversată, gândită și dornică să exprim măcar o parte din ce am văzut și simțit. Pentru a le împărtăși.
câine cu om. câine fără om - 4h 20min (cu pauză) la FNT, la TNB, sâmbătă, 5 noiembrie 2022, orele 18:00. Atât.
câine cu om. câine fără om
Spectacol produs de Teatrul Național Marin Sorescu Craiova
un spectacol pe texte de Lia Bugnar, Dan Coman, Simona Goșu, Maria Manolescu, Oana Pellea, Radu Tudoran și Radu Afrim
Regie, video și univers sonor: Radu Afrim
Scenografie: Irina Moscu / Coregrafie: Flavia Giurgiu
Efecte video & animație: Cristian Niculescu
Asistentă de regie: Claudia Gorun / Asistentă de scenografie: Gloria Bucătaru
Make-up: Minela Popa, Mihaela Guran / Design lumini: Dodu Ispas / video oameni și câini: Orlando Edward
Distribuția: Alex Calangiu, George Albert Costea, Ramona Drăgulescu, Romanița Ionescu, Iulia Lazăr, Geni Macsim, Alina Mangra, Claudiu Mihail, Cătălin-Mihai Miculeasa, Raluca Păun, Tamara Popescu, Vlad Udrescu, Costinela Ungureanu, Petronela Zurba, Adrian Tudor, Mihai Viță
(foto: Lucian Muntean)