Lungul drum de-acasă către acasă al Emei, potențial alter-ego al Letei Popescu, născută și ea, asemenea personajului, la Galați. Doar că Leta pleacă la studii universitare în București și Cluj, în timp ce Ema alege Timișoara. Doar că Leta alege regia de teatru și profesează în domeniu (devenind și dramaturg), în timp ce Ema se orientează mai degrabă spre zona de antreprenoriat. Doar că ficțiunea împrumută din realitate fire și motive narative, dar nu o poate niciodată înlocui.
Ema. Pe rând & simultan, Oana Mogoș (puștoaica plină de candoare, inocență și vise), Petronela Buda (eleva de liceu furioasă, cu accente punk și dorință de a mușca din carne vie), Elena Ghinea (studenta independentă, ce își construiește propria personalitate în marele oraș, plasat cât mai departe de acasă), Cristina Uja-Neagu (Ema de azi, întoarsă în Galați după mulți ani, la botezul fiicei fratelui, femeia matură călcând prin cenușa imperiului copilăriei, adolescenței, familiei primordiale, orașul dintâi).
Minunată ideea Letei de a așeza simultan pe scenă multiple vârste / ipostaze ale unui singur personaj. Avem 4 x Ema, 3 x Anton, fratele Emei (în ordinea crescătoare a vârstei, Vlad Volf, Ionuț Moldoveanu, Vlad Ajder), 3 x mama (Carmen Albu, Tamara Constantinescu, Svetlana Friptu) și 3 x tata (Florin Toma, Aureliu Bâtcă, Vlad Vasiliu). După cum mai sunt prietenele eterne ale mamei, Didi (Oana Preda) și Mimi (Mihaela Lecca-Gorea), precum și vecinul-polițist Nicu (Ciprian Brașoveanu). După cum e posibil ca între una dintre vârstele tatălui și una dintre prietene să fi fost cândva mai mult decât se cade să fie spus în public.
Adesea, actorii / vârstele unui singur personaj stau de vorbă între ei / se sfătuiesc / se contrazic / se completează. Fiecare vârstă le are lângă ea pe cele de dinainte. Fiecare vârstă ale culorile hainelor ei (scenografia Bogdan Spătaru), are culorile luminilor ei (light design: Tudor Nicorici și același Bogdan Spătaru). Din noi, nu pleacă nici o vârstă, nici o culoare, nici o lumină.
Când se întâlnesc două câte două, personajele își lasă vârstele să vorbească între ele la liber. Uneori, copilul din mine cu copilul din tine. Alteori, liceanul din tine cu adultul din mine. E deopotrivă matematică și poezie. Mă rog, unii zic că propoziția de mai devreme ascunde un pleonasm.
***
Ema a plecat din familia caldă până la intoxicare, haioasă până la demoralizare, moralizatoare până la retezarea încrederii în sine. Departe, cât mai departe.
Ema a plecat din orașul familiei, copilăriei, provinciei, ciupelii, cârpelii, micii șpăgi, marelui combinat, uriașelor mese festive, încă mai marilor conflicte cu mama. Departe, cât mai departe.
Ema cucerește Timișoara și apoi colindă lumea. Departe, cât mai departe. Undeva, pe drum, are o idee născută dintr-un dor subit de casă. Se întoarce cu o idee de afaceri care se bazează pe amintirile și decorurile adolescenței. Dar acasă nu mai arată ca acasă. Lavabilă, termopane, mobile noi. Surpriza părinților pentru noua Ema. Doar că Ema nu e așa de nouă cum își închipuie că e. Și pleacă iar. Departe, cât mai departe.
După ani mulți, revine. Alege o cazare în oraș, descoperă noul look al falezei la Dunăre, redescoperă vechile obiceiuri ale polițistului Nicu. Unele lucruri nu s-au schimbat.
Apoi, ajunge acasă. Mă rog, la acel acasă de cândva. Ceilalți pleacă la botez. Rămâne singură. Cu vârstele ei. Cu amintirile și visele ei. Cu războiul ei. Războiul ei, războiul meu. Al meu, al tău și-al altora. Războiul nostru cu noi. Războiul care trebuia purtat. Războiul care ia o pauză.
***
Dezavantajul de a râde în hohote după ce tocmai ai bocit e că îți înghiți lacrimile. Nu e neapărat ceva de rău, cât mai degrabă neobișnuit. După cum neobișnuit e acest demers de recuperare a vârstelor, a locurilor, a istoriilor. Cei care am fost, cei alături de care am fost, cei datorită / din cauza cărora suntem cum / ce suntem.
De fapt, nu e chiar neobișnuit. Grand Hostel Timișoara de la Auăleu, Myth Show de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, Seaside stories de la Teatrul de Stat Constanța, Vrabia de la Galați sunt doar 4 exemple de premiere din ultimele luni. Toate întorc ocheanul spre posesor și spre spațiul / universul care l-au format. Iar posesorul e omul locului și al timpului unde spectacolul a fost montat. De aia pare că uneori cineva ne suie pe noi pe scenă.
A venit, probabil, vremea să luăm o pauză și să (ne) privim. Cum au fost, cum sunt. Cum am fost, cum suntem. Mai ne luăm la palme, mai ne luăm în brațe, mai ne ștergem de muci, mai ne vine să ne suim pe pereți. Haideți la teatru (mă rog, la acest tip de teatru)! Adică, haideți acasă!