Identități multiple, separate și suprapuse, vârste, personalitate, pubertate, adolescență, maturitate. O viață (nu chiar întreagă) surprinsă într-un spectacol. E un spectacol despre o familie, sau e un spectacol despre o femeie care a reușit să evadeze din familia asta?
Personajele surprinse în 3-4 etape diferite ale vieții lor creează o imagine de ansamblu a caracterului schimbător al individului, complexității vieții și înțelepciunii pe care o dobândești cu cât te apropii mai mult de bătrânețe. Mozaicul mâncărurilor tradiționale (și împrumutate), problemele cu legea, joburile instabile, bomboanele de pom camuflate în ambalaje scumpe redau nostalgic copilăria anilor '90-2000. Nu sărăcia epocii e cea care îi face nostalgici, ci momentele când era suficient ca tata să inventeze un joc cu o vrabie imaginară pentru a-i distrage de la faptul că nu își permiteau alte jocuri.
De la comunism la capitalism, de la captivitate la libertate - asta ar însuma esența spectacolului care mă face să cred că e mai mult dramatic decât comic - Vrabia. Un storyline atât de comun, dar care în mod particular reușește să sensibilizeze toate personalitățile rebele care au vrut cu orice preț să scape din colivia părinților, iar ulterior au ajuns într-o lume nouă, progresivă, prosperă, dar în care te simți al naibii de singur. Spectacolul construit de Leta Popescu, atât regie cât și dramaturgie, este extrem de sensibil și de personal, relatable pentru generațiile născute în acel moment de schimbare drastică, indiferent că ar fi din Galați sau Piatra Neamț, indiferent dacă au ajuns la București, Cluj, Timișoara sau chiar mai departe. Ceea ce ne unește și ne face să îmbrățișăm cu toată făptura acest spectacol este dorul de casă. Chiar dacă acasă a însemnat rușine, ură, disconfort, ceartă, sărăcie.
Leta Popescu, împreună cu echipă artistică (scenografie - Bogdan Spătaru, light design - Tudor Nicorici), a scris povestea Vrabiei adaptând-o la trupa Teatrului Dramatic Fani Tardini, potrivește rolurile pentru fiecare actor și încheagă o narațiune completă, amuzantă, lacrimogenă și - în final - desăvârșită.
Am fugit atât de mult de noi, ca să ne reîntoarcem de unde am plecat: la apartamentul kitchos, la vecinii de bloc, care sunt în timpul liber polițiști corupți, la prietenele mamei intruzive, cărora nu le mai tace gura. Ne întoarcem la această scenă cu adevărat disturbing, pentru că asta e singura realitate care ne mai aduce confort.
Glume proaste de tată balcanic, bullying tipic de mamă nefericită, sentimentul că îl lași pe fratele tău în urmă, iar tu te înstrăinezi tot mai mult... de ce sunt toate atât de familiare? Spectacolul Vrabia portretizează relațiile de familie atât de detaliat, complex și veridic, încât singura soluție e să ieși din teatru plângând, să realizezi că ești mare, dar singură... și să îi suni pe ai tăi.