Stadiile de dezvoltare ale Emei (ce nume urât! - se tot zice în spectacol) sunt prezentate clar, dar nu mereu cronologic, de la fetiță, la adolescentă, la semi-adult, semi-adolescent (perioada facultății) până la Ema adultul, ce stă aproape mereu în sală, printre spectatori, poate cea mai rațională dintre versiunile Emei.
(Paranteză: În spectacol își fac apariția pe parcurs variantele la diferite vârste ale personajelor. Ema mică (Oana Mogoș) are alături părinți tineri (Carmen Albu, Florin Toma). Ema adolescentă (Petronela Buda) are părinții mai bătrâni, jucați de alți actori (Tamara Constantinescu, Aureliu Bâtcă) aceiași care apar pe scenă și pentru Ema de la facultate (Elena Ghinea). Emei adulte (Cristina Uja-Neagu) îi revin variantele cele mai bătrâne ale părinților, jucați de actori de vârsta corespunzătoare (Svetlana Friptu, Vlad Vasiliu). Pe lângă părinți, fratele Emei este prezentat în 3 stadii ale vieții (Vlad Volf, Ionuț Moldoveanu, Vlad Ajder), în timp ce Mimi (Mihaela Lecca-Gorea), Didi (Oana Preda) și Nicu (Ciprian Brașoveanu) - personaje secundare în spectacol, dar fiecare zugrăvit cu particularitățile sale - rămân neschimbați.)
Micuța Ema se izbește de zidurile căzute ale Berlinului care au dus o libertate prea greu de gestionat de oameni, mai ales din România, chiar dacă tatăl ei (varianta 1, cel mai tinerel) spune că oricum se știa ce e aia libertate de dinainte, nu e ceva nou. Ema este copilul tipic dintr-o familie modestă (spre pragul sărăciei), o familie ca multe din acea perioadă cenușie, care vede copiii bogați (prin comparație) din Tiglina I și își dorește și ea un walkman sau măcar să învețe în acel cartier mai bun, așa cum a făcut-o fratele ei mai mare. Dar, cum familia e tipică, și tatăl este... în consecință... adică abuziv. Se pune în practică vorba: "Muncește ca să ai bani", iar când bărbatul casei spune: "La muncă!" către copii, aceștia muncesc.
Adolescenta Ema este... ca orice adolescent. Își urăște părinții la maxim și tot ce este în juru-i. Nimic nu îi convine. E plinuță, iar mama (varianta 2, mijlocia ca vârstă) o tot presează, poate prea violent, să slăbească. Se vehiculează o altă prejudecată din anii 1990-2000: "Dacă ești grasă, ești nesimțită". Puțin probabil ca asta să fi fost de vreun ajutor, căci relația mama-fiică se înrăutățește din moment în moment. Fata vrea cu orice preț să scape din casă, să scape de familie, undeva departe... de exemplu în Timișoara, la vreo 650 km.
Ema de la facultate e în căutarea sinelui. Blocată la peste 600 de km, departe de casă, are nevoie de bani. Vrea mașină. Cu toate miștourile familiei din timpul apelurilor telefonice, ea vrea mașină. Și nu Dacie, pentru că "nu vrea", cum ar zice micuța Ema. Și primește bani pentru mașină de la mama ei, care începuse sa muncească în străinătate ca aproape oricine din acea perioadă. Ema acestei vârste vrea să creeze o aplicație cu apartamente vintage, idee ce îi vine la București, unde se organizează vizitarea apartamentelor comuniste. Dar la întoarcerea acasă descoperă că toți, părinții ei și vecinii, și-au reamenajat casele, le-au înnoit, iar ideea cu aplicația pică, la fel cum pică și tensiunea Emei. Faptul că ai ei schimbă ceea ce îi era neplăcut ei în adolescență duc la distrugerea visului Emei de la facultate.
Ema adultă are un câine. Ema adultă are Timișoara în buletin. Gândurile Emei adulte sunt blocate în trecut, fiecare Emă din trecut o determină să facă asta. Ajunge acasă după mult timp, polițistul Nicu nu o mai recunoaște. A ajuns la o petrecere, iar vederea familiei o emoționează.
Nicu este un polițist tipic din acea perioadă. Corupt. Ce așteaptă șpagă. Este și modelul zilelor de azi. Două momente de cerere pe față de șpagă se regăsesc în spectacol, prima dată din cauza tatălui 1 care este suspect de furt, iar a doua oară când îi cere Emei adulte bani pentru a nu-i da o amendă. Mimi - un vatman de tramvai, căci sunt multe femei vatman în Galați pentru că "este ușor" - filmează a doua tentativă. Ea reprezintă românul din ultimii 30 de ani, care vede corupția, vede coruptul, dar nu poate face nimic.
Totul e tipic, totul este cunoscut, familiar, similar cu ceea ce trăim și noi. Familia aceasta trăiește povestea românilor, povestea familiilor de români care au trecut prin comunism (cei bătrâni), dar mai mult prin post-comunism.
Se termină... cu o lacrimă la colțul ochiului. Cortina se închide încet, în timp ce Ema mare găsește logo-ul aplicației, ideii ei de aplicație din trecut, desenate de tatăl ei. Găsește foi pe care ea le credea distruse. Se termina cu un ultim Talalalalaa al telefonului, când sună mama... și cortina se inchide.
Se plânge la acest spectacol, căci n-ai cum să nu te recunoști în cel puțin o scenă. Un mesaj atât de trist îmbrăcat într-o notă umoristică, ca ultimii ani.
De ce am ținut să scriu exact despre acest spectacol? Pentru că a înglobat mai multe spectacole din selecția Festivalului. Vulnerabil - în care se arată dominația părinților asupra copiilor, Acrobații - despre favoruri pentru note bune, 37 de chibrituri - despre părinți care pleacă din țară ca să lucreze pentru bunăstarea copiilor, Apocalipsa gospodinelor - deoarece se arată cum femeia reușește să "ia tronul bărbatului" (cum se întâmplă când mama, Mimi, Didi reușesc să-l salveze pe tată de pușcărie.)
Am scris mult pentru o cronică, dar puțin în comparație cu bogăția părerilor unei săli pline. Aplauze, Galați!
********
Revin pentru că am omis un aspect important în construcția personajului colectiv Ema, unul care mi-a atras atenția.
Fiecare Emă, la orice vârstă ar fi, există în paralel cu variantele ei din trecut. Mai clar, mai general, cu toții suntem urmăriți de trecut, de noi cei din trecut, orice am face bun sau rău. De exemplu Ema adolescenta, rebela, îi determină pe părinți și pe cunoscuți să își modernizeze apartamentele, deoarece îi credea învechiți. Ema aproape adultă își dorea acea variantă veche pentru afacerea ei, o aplicație.
Și am ajuns unde voiam să ajung. În timp ce o vedem pe Ema aproape adultă sunând-și familia să le spună că vine pentru a cerceta casa pentru aplicație, ea este urmată îndeaproape de Ema adolescenta și Ema copil. De fiecare data când una din celelalte Eme spune ceva riscant, ceva nou, ceva necunoscut lor, cum ar fi aceasta idee de aplicație, Ema copil reacționa din instinct. Le spunea că nu e bine, că e nu e sigură dacă va ieși sau dacă e bine ce fac. Reacționa din frică, din frica pe care a dobândit-o când era mică, când în perioada aia post-comunistă tatăl ei o punea la treabă, iar, violent, le spunea copiilor, încontinuu: "NU NE ESTE FRICĂ, NU NE ESTE FRICÂ". Dar lor le era frică spunând asta. Iar de fiecare dată când Ema copil încerca să fie prudentă, celelalte Eme îi spuneau: "Mori!". Emele de mai târziu își doreau să omoare trecutul lor din copilărie, trecut în care au fost crescute să asculte și să facă, să nu le fie declarativ frică dar in sinea lor să le fie. De fiecare dată când i se spunea să moară, Ema mică copia ce au spus celelalte, supunându-se părerilor Emelor înaintate în viață.
Și asta m-a făcut să mă întreb pe tot parcursul spectacolului: "De ce vrem să ne omorâm trecutul, chiar dacă suntem conștienți că niciodată nu vom reuși, că niciodată nu vom putea scăpa de noi cei din trecut, cei care ne urmăresc cum pe Ema adultă o urmăreau Ema copil, Ema adolescenta și Ema pre-adulta?" De ce vrem să ne omorâm trecutul care contrazice aproape orice am face ca adolescenți sau adulți? Încă nu am găsit răspuns.
