Impresii din FNT 2022 (II) - Lacrimile amare ale Petrei von Kant la Festivalul Național de Teatru, 2022

Regizorul Radu Nica pare să aibă o aplecare spre reinterpretarea unor filme celebre. Începutul l-a făcut, cred, cu Am angajat un ucigaș profesionist (după Aki Kaurismäki), apoi Balul (după Ettore Scola, via o idee a Théâtre du Compagnol) și Breaking the Waves (după Lars von Trier), mai recent am văzut Persona (după Ingmar Bergman), iar acum acest foarte special spectacol, Lacrimile amare ale Petrei von Kant, pe textul lui Rainer Werner Fassbinder. Trebuie spus din capul locului că Nica nu încearcă să refacă filme; el construiește un spectacol pornind de la scenariu (în cazul Persona) sau de la chiar textul dramatic de la baza scenariului (ca pentru Balul și pentru Lacrimile...). În cazul de față, piesa lui Fassbinder, după care regizorul a și făcut filmul cu Hanna Schygulla, spune o banală poveste de dragoste: X părăsește pe Y care continuă să-l iubească și să-l servească și se îndrăgostește pasional, fără rest de Z (pasiunea se combină și se confundă cu dorința de posesie); Z însă nu iubește, sau iubește mai puțin, sau mai superficial, apoi se satură și pleacă, regăsindu-și o altă iubire. Faptul că X, Y și Z sînt femei e doar un detaliu, unul care poate șoca (încă) la noi, dar să nu uităm că filmul a apărut în 1972... E, desigur, un merit al regizorului și al teatrului care l-a găzduit că au adus pe scenă această temă (a iubirii homosexuale) aproape complet neglijată la noi.


Nu povestea în sine interesează, de fapt, aici, ci felul inedit în care o tratează Radu Nica. Regizorul elimină complet barocul filmului (faptul că femeia îndrăgostită și părăsită e designer vestimentar de succes, de exemplu, devine insignifiant, ar fi putut fi orice, în logica spectacolului, numai bani să aibă) și recurge la o scenografie minimală: spațiul de joc e delimitat de un panou de plexiglas mat plasat pe o linie oblică față de public, panou secționat de "uși" batante, pe scenă se află o saltea neînfășată urcată pe un cadru metalic; spațiul de joc e mărginit într-o parte de un perete cu desene cu sugestii erotice în manieră expresionistă, în cealaltă e plasată o masă pe care stau niște pahare de șampanie și un cerb împăiat. În acest spațiu, actrițele evoluează mut, pe o muzică destul de monotonă și obsedantă, dialogurile fiind înregistrate. Jocul lor e foarte interesant, tensiunea e creată atît de mișcarea corporală, cît și, mai ales, de expresiile faciale (excelează aici Elena Popa, Fatma Mohamed și Mădălina Mușat care au și prezențele cele mai întinse).

Trebuie spus că dialogurile sînt rostite, nu alb, dar fără variațiile de ton obișnuite, iar mișcarea scenică a actrițelor, foarte bine condusă, nu e și cred că nici nu se vrea dans, deși folosește și mișcări de dans. Mai mult, mișcările hieratice ale actrițelor vin oarecum în răspărul muzicii și al textului spus. Mișcare și muzică, mișcare și text rostit sînt complementare. Impresia pe care o produce această formă de expresie e puternică și scoate din banalitate povestea. Aș mai remarca și că Radu Nica evită inteligent nuditatea și scenele erotice explicite (excepția e un sărut sugerat numai): nu e nevoie, spectacolul e suficient de puternic și fără ele.

Spectacolul e strîns, ritmat și frumos la modul cel mai propriu.

Teatrul "Andrei Mureșanu" din Sfântu Gheorghe. Lacrimile amare ale Petrei von Kant, de Rainer Werner Fassbinder (în românește, de Victor Scoradeț). Regia: Radu Nica. Coregrafia: Ioana Marchidan. Scenografia: Theodor Niculae. Muzică originală: Adrian Piciorea. Cu: Elena Popa, Fatma Mohamed, Camelia Paraschiv, Mădălina Mușat, Ioana Costea, Anca Pitaru. În cadrul FNT 2022, a fost prezentată la sala Atelier a T.N.B.