Nu mai ține? - Nu mai ține linia ocupată la Festivalul Național de Teatru, 2022

E complicat și, în bună măsură, inutil să eviți a spune că Nu mai ține linia ocupată e un spectacol necesar. Pur și simplu, ăsta e primul lucru care îți trece prin cap după ora și trei sferturi de spectacol curat, clar, net, dur, ăsta e primul lucru pe care îl auzi rostit de ceilalți spectatori care se încolonează, tăcuți, spre ieșirile din sala mare a Odeon-ului. E a 4-a noapte a FNT-ului 2022, publicul continuă să ia cu asalt teatrele (aseară s-a deschis și balconul 2 al Sălii Majestic), întrebările privind numărul prea mic de reprezentații al unora dintre producțiile invitate continuă să se ivească (bunăoară, de ce doar 1 x Nu mai ține linia ocupată?).

Spectacolul e necesar pentru că exercițiul social al formulării interogațiilor esențiale ("Cum a fost posibil cazul Alexandra Măceșanu? Cum sunt posibile atâtea și atâtea cazuri în care abuzuri flagrante și / sau infracțiuni grave îndreptate împotriva femeilor sunt ignorate / minimalizate / tratate cu rea-voință și / sau incompetență de autorități și bună parte din societatea civilă? Ce facem să schimbăm această stare de fapt?"), căutării, găsirii și implementării răspunsurilor sunt vitale în cazul în care dorim să arătăm altfel ca oameni și ca societate.


Duo-ul Alexandra Felseghi (dramaturgie) - Adina Lazăr (regie) dezvoltă conceptul de teatru documentat (termenul le aparține - capitalcultural/am-lansat-teatru-documentat-pentru-a-ne-distanta-un-pic-de-zona-pur-documentara/). Cele două creatoare construiesc pe fundația teatrului documentar un eșafodaj ce îmbină elemente și personaje ficționalizate pe baze reale și elemente și personaje pur ficționale. A fost cazul Verde tăiat, coproducție Asociația Pro Teatru și Centrul de Cultură și Artă Zalău din 2020, nominalizat la cel mai bun spectacol al Galei UNITER 2021. E cazul Nu mai ține linia ocupată de la Naționalul clujean (premieră: decembrie 2021). Va mai urma un titlu ce va completa anunțata Trilogie a (ne)dreptății.

Despre dreptate cântă / rostesc sacadat cele 4 membre ale corului / furii mitologice / erinii antice (Diana Ioana Licu, Angelica Nicoară, Elena Ivanca, Adriana Băilescu). Doar replicile lor evocă în spectacol cazurile reale de la care pornește textul Alexandrei Felseghi, doar ele au dreptul de a privi în ochi spectatorii, de a-i întreba, de a-i zgâlțâi.

Dreptatea e invocată în replicile de final ale asistentei sociale Elena Vasiliu (impecabilă Sânziana Tarța, în control deplin al vocii, tonalității, gesturilor, mimicii, mesajelor transmise din privire, capabilă să mixeze fără rest planul secund, al ascultării, și cel central, al disperării). (Și) în căutarea dreptății sunt cei doi părinți, Maria și Alexandru Berbeceanu, inspirați, parțial, din biografiile părinților Alexandra Măceșanu (Adriana Băilescu și Ionuț Caras). În cazul lor, foamea fugii de adevărul cumplit și apoi cea de compasiune e predominantă, totuși (rupător monologul tatălui interpretat de Ionuț Caras, bărbatul ce-și recunoaște vulnerabilitățile și necunoașterea, ce-și privește în ochi cumplitul eșec și are nevoie de cineva care să-l asculte măcar pentru câteva minute).

Și tot despre dreptate e vorba și în complicat distorsionatele raporturi între autorități (personajul polițistului Flavius Obăcescu e, totuși, prea schematic, prea 2D, prea încărcat de toate tarele sistemului pe care îl reprezintă, în ciuda eforturilor lui Matei Rotaru de a-i pune ceva carne sub păcate) și mafie (delicioși Cosmin Stănilă și Radu Dogaru în rolurile fraților Cucui, cu totul remarcabil Adrian Cucu, prin capacitatea de a refuza cărările bătătorite de interpretare ale personajelor de mafioți, propunând un Sere sofisticat, greu de citit, mai degrabă tăcut, cu reacții lente și zâmbete sadic-melancolice).

Pe lângă dreptate, e vorba de nevoia de celălalt, de iubirea celuilalt, de încredere în celălalt. Triunghiul toxic al trecutului Andreea Tomuță (Diana Buluga) - Sere - Monica Tomuță (Elena Ivanca) amestecă și mestecă vise, bani, relații de putere, exploatare, fragilități, naivități, violență. Duo-ul solar al prezentului Andreea Tomuță (minoră silită să se prostitueze, rămasă însărcinată) - asistenta socială Elena Vasiliu încearcă să construiască încredere pe bază de pași mici, așezați unul după altul după eforturi și răbdare. Viitorul? Hm...

Din cele cinci cartoane care formează, la finalul reprezentației, titlul spectacolului, personajul Sânzianei Tarța le extrage / ascunde pe ultimele două. Poate fi un avertisment pornit din exasperare sau poate fi o rază de speranță. Ce alegem?