Pata oarbă. Sau Blind spot. Sau Slepa Mrlja. Sau when Cosmin Stănilă (Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois - text de citit integral pe LiterNet aici) meets Ionuț Sociu (Medea's boys). Totul pe bază de Andrei Măjeri, desigur. Ah, și de Oedip Rege, Antigona și Bacantele. La Teatrul Național Sârb din Novi Sad. Și în cadrul FNT 2022.
Până la urmă, de ce la pornește întreaga tragedie care se derulează în Oedip Rege și Antigona? Nu cumva de la spaima regelui Laios născută de prorocirea Oracolului din Delphi conform căreia va muri de mâna propriului fiu? Spaimă care l-a făcut pe Laios să-i impună soției, Iocastei, uciderea nou-născutului Oedip? Și nu e acel gest, acel abuz cumplit al bărbatului asupra femeii (cel mai mare dintr-un lung șir), păcatul originar care a dus la teribila derulare a faptelor?
Privind spre propria copilărie și spre prima tinerețe a părinților săi, Antigona în haine la zi (decoruri și costume Adrian Balcău), cu mobil și conexiunile sociale de rigoare, încearcă să-și înțeleagă trecutul, conștientizându-și, în același timp, inevitabilul final pe care statutul de proscrisă în plină dictatura a regelui Creon i l-a sortit (gestul de a-și înmormânta fratele, pe Polinice, aflat în dizgrația lui Creon, e un fir narativ insuficient detaliat de scenariul, altfel excelent, al duo-ului Stănilă & Sociu). Antigona știe că urmează "I woke up feeling great / The birds are in the trees / They're singin' me a melody / La-la-la-la, fuck the police", și mai știe că asta îi va aduce moartea, și mai speră că asta va naște, poate, o revoluție, deși "hope is a dangerous thing for a woman like me to have".
Primul ei monolog e un fel de moment de stand-up. În multiplele sensuri ale verbului / substantivului. A nu se confunda cu discursul motivațional. Apoi, Antigona Hanei Selimović (trebuie să fi văzut cum o priveau studenții și studentele la actorie din ultimele rânduri ale Sălii Studio TNB pentru a înțelege cevasăzică fascinația publicului) face un pas în lateral și își privește copilăria. Când și când, se plimbă pentru personaje, le studiază, le răspunde, e un fel de Hamlet așezând actorii trupei ambulante cât să însceneze optim adevărul.
Adevărul e că altfel nu se putea. Deși, intuind grotescul, Iocasta (Sanja Mikitišin) încearcă să-l oprească pe Oedip (Branislav Jerković) din drumul său spre orbire (ce mișto ar fi fost să avem în FNT, pe lângă Pata oarbă al lui Măjeri & Oedip Rege al lui Declan Donnellan de la Craiova, și cele 2 versiuni de Oidipusz / Oedipus de Robert Icke, înscenate de Andrei Șerban, în martie 2022, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, bașca ceva dezbatere după reprezentații cu cei 3 regizori!). Deși, intuind slăbiciunea, Tiresias (Radoje Čupić) îl ironizează superior pe Oedip. Deși, dincolo de zidurile palatului, presa pune presiune pe regele Oedip să asculte vocea Oracolului și să afle adevărul în ce privește moartea fostului rege Laios ca preț pentru încheierea cumplite ce condamnă la lockdown și moarte. Oedip, cel care salvase Teba de teroarea Sfinxului, nu se poate nicicum desprinde de vorbele Oracolului. Zeii dispar anevoie din imaginarul oamenilor.
Antigona e însoțită la tot pasul de sora ei, Ismena. La final, Ismena va apărea într-o emisiune de televiziune și va povesti cum a decis să se retragă din viața publică pentru revoltele înecate în sânge ale femeilor, ce s-au întâmplat în Piața Armonia urmare a uciderii Antigonei. Și-apoi urmează, contrapunct perfect, It's a good day (to fight the system).
Și tot lângă Antigona, mereu complementându-i și subliniindu-i eforturile, e corul. Corp compact (coregrafia: Andrea Gavriliu), mișcându-se pe aceleași ritmuri (sound design: Adrian Piciorea) cu eroina principală, completând mesajul Lanei del Rey, anticipându-l pe cel al lui Shungudzo. Cântecul de început și cel de final, vocile Antigonei și Ismenei și corpul unitar al corului formează un spectacol de sine-stătător. Forța lor e potențată de umorul nebun al textului și de inspirația lui Măjeri de a aduce mitul în prezentul imediat fără a-i atrofia în vreun fel tragismul și relevanța multi-milenară.
Din păcate ori din fericire, nu e nimic desuet la Sofocle ori Euripide. Oamenii își perpetuează păcatele, fricile, slăbiciunile, sistemele de organizare pe bază de putere exercitată discreționar. Ce se schimbă, se schimbă greu, pe bază de efort colectiv și sacrificii. "Hope is a dangerous thing for a woman like me to have / But I have it / Yeah, I have it / Yeah, I have it / I have".