Cum nu puteam rata premiatele de la Cannes 2022, pentru prima seară a festivalului Les Films de Cannes m-am delectat cu Tori et Lokita (Premiul aniversar al Juriului pentru a 75-a ediție), un film de o puritate greu de imaginat într-o lume murdară și pervertită a imigranților din Belgia. Rețeta este asigurată de prestigioșii frați Dardenne, care cu Le jeune Ahmed, La fille inconnue sau Le gamin au vélo și-au câștigat un public fidel, dornic de sânge proaspăt din care să-și alimenteze pasiunea pentru un cinema de calitate. Și sângele curge, invizibil, aproape fără să ne dăm seama, încă din prima clipă, căci prietenia dintre cei doi copii care emigrează singuri din Africa este atât de strânsă și fără cusur, încât nu poate fi adevărată. Și se prelinge ușor, din sufletele lor către un final de film european, l-aș numi de TIFF (pentru cunoscători). Filmul lucrează în mine și după vizionare, căci un sentiment de tristețe, unul de empatie și unul ciudat, de liniște îmi definesc starea până la următoarea proiecție.
De la dramă la comedie se ajunge ușor, se navighează pe un vapor de lux, într-o alegorie demnă de un Palme d'Or, unde sufletele protagoniștilor sunt hăituite de banii pe care îi au. Ruben Östlund, cunoscut după ultimele două filme, câștigătoare de premii importante: The Square (Palme d'Or și nominalizare la Oscar) și Turist / Force Majeure (Un Certain Regard - premiul Juriului) se joacă cu noi, cu prejudecățile, cu Woody Harrelson, cu ipocrizia și cu singurătatea și toate celelalte emoții pe care le trăiești atunci când nu mai știi pentru ce trăiești. Triangle of Sadness (acea parte din mijlocul frunții, dintre ochi care iese în evidență atunci când ești trist) provoacă. Și eviscerează viscerele unei societăți bolnave, în care dacă ai bani îți permiți orice, de la grotesc la lux, de la caviar la privilegii. "I sell shit" and "I have money" se aud si se simt pe fundalul imaginilor deranjante din film, de neprivit pe stomacul plin, iar analiza politică făcută de căpitanul vasului (interpretat magistral de Woody Harrelson) prin aburii de alcool și de vomă merge la fix pentru a prefața un naufragiu perfect, în urma căruia, cei care îi supraviețuiesc se chinuie și se contorsionează să trăiască cu aceeași ochelari de cal, în aceeași cutie, cu orice sacrificiu. Căci triunghiul tristeții e un Bad Omen și nimeni nu-l vrea atunci când banii nu te lasă singur. Am râs copios și fără menajamente de absurdul situațiilor, de banii lor, dar și pentru a-mi ascunde propriul triunghi, căci cine vrea să fie trist, când comedia vieții trebuie savurată pe săturate, chiar dacă doar într-o sală de cinema?
Close (Marele Premiu al Juriului) e atât de fragil, atât de frumos și de responsabil, încât atinge margini emoționale neintuive. Căci, la fel ca și în precedentul său film Girl / Balerina, tânărul regizor Lukas Dhont revelează copilării sensibile și prietenii speciale, situate chiar la limita prejudecăților. În filmul său, frumosul e parcă mai frumos, prietenia dintre doi băieți e mai prietenoasă, dar e exact cum ar trebui să fie. "Apropierea" dintre personaje e exploatată estetic, tactil și firesc, neținând cont de vârstă sau gen și e atât de pregnantă că doare. Și doare gradual, pe măsură ce ne trezesc la realitate trădarea și răutățile celor din jur. Și doare din ce în ce mai rău, durerea culminând cu anticiparea deznodământului și apoi se diminuează puțin pe măsură ce observi cum gestionarea propriilor emoții ale personajelor e firească și te întrebi de ce a ta ar fi diferită și te calmezi "eventually", căci filmul are cap, coadă și un parcurs cu toate ingredientele unei povești de viață cutremurătoare, dar gestionabile. Sau nu! (Interesant e faptul că regizorul l-a recrutat pe unul dintre băieți pentru un rol principal într-o călătorie cu trenul prin Belgia, fiind fascinat de mimica acestuia în timp ce vorbea cu prietenii săi.)
Descarcă programul Les Films de Cannes à Bucarest, 2022 aici.