A fost odată, și încă este, și mereu va mai fi - Trădare la Festivalul Național de Teatru, 2022

4 personaje: Emma (Elena Purea), soțul Robert (Richard Balint), amantul Jerry (Theo Marton) și un chelner (Mihai Crăciun). 4 măști și un lung șir de replici înregistrate (precum în Lacrimile amare ale Petrei von Kant al lui Radu Nica de la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe), redate ca parte a obsedantului univers sonor creat de Eduard Gabia. 6 spații de joc (un pub, un restaurant, apartamentul amanților, apartamentul soților, apartamentul familiei amantului - cu toatele în Londra -, rezidența de vacanță a soților - Veneția), învârtindu-se în fața noastră, de la o scenă la alta, de un an la altul (1977, 1976, 1975, 1973, 1971, 1968), construite în interiorul unui triunghi cu pereți de plexiglas (scenografia: Oana Micu). Universul sonor e completat de o linie melodică discretă, constantă, hipnotizantă (același Eduard Gabia). Cel vizual e subliniat de feluritele nuanțe și culori ale luminilor lui Attila Kászoni, complementat de ecranele pe care sunt inserați anii și mici detalii despre fiecare dintre cele 9 scene. Acesta este Trădare de Harold Pinter, în regia lui Bobi Pricop, premieră din septembrie 2021 a Teatrului Național Târgu-Mureș, Compania Liviu Rebreanu, prezentată în cadrul FNT 2022.

Spre deosebire de versiunea de la sediu, jucată în regim studio în Sala Mare, reprezentația de la București s-a întâmplat în regim să-i zicem clasic, în sala Liviu Ciulei a Bulandrei. E posibil ca acest amănunt să fi afectat calitatea receptării spectacolului, în condițiile în care Bobi Pricop și-a gândit spectacolul pe baze tehnice dintre cele mai fin reglate. Atât din punct de vedere vizual, cât, mai ales, auditiv. De la momentul premierei Trădării, regizorul a propus și Blasted de Sarah Kane la mai sus invocatul TAM, unde, din nou, felul în care sunetul circulă de la actori (care, în acel caz, rostesc replicile pe scenă) la spectatori (dotați cu căști) e vital pentru receptarea producției. După cum Blasted și Trădare mai au în comun plexigasul ce desparte publicul de spațiul de joc. Plexiglas prin care privim ca printr-un ecran (de tv, de tabletă, de mobil) sau care transformă scena de teatru într-un colț de muzeu populat de exemplare ce se aseamănă oamenilor.

Se aseamănă oamenilor, dar, mai ales în cazul Trădării, aparțin mai degrabă genului marionetă. Cei patru actori își mișcă brațele, picioarele, torsurile și buzele ca și cum cineva, din înalturi sau din adâncuri, le mânuiește fiecare mișcare (coregrafie: același Eduard Gabia). O oră și jumătate de actorie cum rar se poate vedea, în care până și ieșirea la aplauze e regizată în cheia mișcări sacadate, căutat artificiale, teoretic dezgolite de orice emoție.

Și totuși, pe baza excelentei traduceri (same Pricop) a marelui text, a justeții rostirii sale, a îngăduirii pauzelor potrivite între replici, a compunerii sensului unui gest prin alipirea mai multor segmente de mișcare, se nasc emoțiile de care punerea în scenă propusă de Bobi Pricop părea că se delimitează. Pare că soțul pare că știe totul de la început (începutul cronologic care se dezvăluie la finalul spectacolului), că la Veneția are doar confirmarea îngrozitoarei bănuieli cu care trăia, că apoi (cronologic) / mai devreme (în spectacol), bănuiala / gelozia e preluată de amant, că totul se năruie pentru amândoi când apare un al treilea, un Casey numit, dar nevăzut, că fiecare dintre ei doi clamează unicitatea poveștii pe care o trăiesc lângă ea (spre a ne stârni nouă, celor din sala înțesată de experiențe similare trăite ori auzite, amuzamentul), că fiecare dintre ei doi e aparent atât de atent, dar, în fapt, atât de neatent la ea (trofeu / bun de preț, la o adică, prezență inutilă / deranjantă după un meci de squash ce se cuvine sărbătorit doar între bărbați), că aflăm atâtea despre ei doi și mai nimic despre ea.

Meditație despre cuplu, familie, minciună, încredere, adevăr, asumarea propriilor emoții, interes veritabil pentru celălalt, Trădarea lui Pinter devine, în versiunea lui Bobi Pricop, un comentariu ironic, dar și un exercițiu de empatie pentru omul (mai ales pentru bărbatul) care, în ciuda educației asimilate, limbii vorbite și bunelor gusturi intelectuale, continuă să repete aceleași gesturi, greșeli, ipocrizii, iluzii. Vedem personajele dincolo de plexiglas, falsificându-și deopotrivă adevăratele sentimente și propriile amintiri (raportarea fiecăruia dintre ei la trecerea timpului prin istoria sa personală e un capitol aparte în acest spectacol), caricaturizate pe bază de mișcări de marionete în căutarea unui păpușar și ne trezim respirând alături de ele, suferind și mințind unii lângă ceilalți, orbiți de lumini, speriați de umbre, hipnotizați de sunete, nevăzându-i, dincolo de plexiglas, pe spectatorii FNT-ului 2122 privindu-ne, descoperindu-se.