Trădare de Harold Pinter, un dramaturg situat întrucâtva în zona de teatru al absurdului, în regia lui Bobi Pricop, este spectacolul care și-a propus să sublinieze aspectul subjugării și al metamorfozării omului într-un robot - un sclav al iubirii, dar și un sclav al tabieturilor. Pentru că ceea ce putem numi iubire ajunge foarte ușor să fie luată drept tabiet.
O turnantă, încadrată într-un cub de "sticlă", este spațiul în care protagoniștii își desfășoară dialogul. Un desen animat computerizat sau un joc video - asta ne propune Bobi Pricop, tocmai pentru a sublinia transformarea pe care omul modern o suferă și care îl influențează major, dar care nu îi poate anula încă trăirile. Și acel spațiu este divizat, foarte simplu, în trei zone în care cele trei personaje se întâlnesc, conviețuiesc.
Doi bărbați, doi prieteni, iubesc aceeași femeie. Unul a cucerit-o și este acceptat ca soț, celălalt este martorul căsătoriei și va fi acceptat ca amant, la rândul său acesta fiind căsătorit. Toți au și copii. Așadar, o viață de familie normală, cu îndatoriri, cu satisfacții, dar și cu trădări. Personajele acestea, desprinse dintr-un joc computerizat, ale căror mișcări sunt sacadate, robotizate, ale căror vorbe sunt spuse fără intonație, pe un ton constant, ale căror figuri, inexpresive, de androizi, nu te lasă să vezi dacă ei trăiesc și dincolo de vorbe. Acțiunea se derulează dinspre un prezent al unei decizii, înspre un trecut al unei alte decizii. Decizia de divorț a soțului de azi, care a trădat (trădat fiind la rându-i) versus decizia de adulter a soției de ieri. Micile ecrane, situate lateral, ne spuneau că ne aflăm într-un anumit an, într-un anume anotimp, într-un anume spațiu. Ca să putem fi și noi cu adevărat acolo, chiar dacă totul era atât de minimalist, încât doar sugera acel spațiu. Unde începe iubirea și unde începe trădarea? Ce înseamnă iubirea, ce înseamnă trădarea? Sunt convinsă că Pinter și Pricop nu și-au stabilit să răspundă, să ne "lumineze", ci doar să ne supună atenției latura aceasta duplicitară a omului, ajuns o slugă a virtualului. Iar Bobi Pricop, prin modul în care a ales să ne ofere această poveste, ne propune o analiză pertinentă, nu numai asupra sentimentelor noastre, ci și asupra modului în care gândim și acționăm.
De fiecare dată când turnanta se rotea, oferind în prim plan un anume spațiu, două personaje erau în centrul atenției, iar al treilea rămânea vizibil într-un alt spațiu, îndepărtat cumva, într-un con de umbră, ca și când știa ce se spune, cum se spune, așteptând liniștit să ducă povestea mai departe.
Fiecare actor avea un fel de mască pe față, ceva transparent care le imobiliza musculatura feței și nu le permitea să devoaleze vreun sentiment, vreo trăire. Provocator pentru actori, extrem de dificil să joci o oră și jumătate ca și când ai fi robot, cu mișcări sacadate, mimând replicile. Excelenți au fost actorii Elena Purea, Richard Balint și Theo Marton, excelenți!
Așadar, am aplaudat, admirativ, actorii ambelor spectacole pentru cât de bine au răspuns provocărilor coregrafice și de expresivitate a mișcării corporale.
Rainer Werner Fassbinder & Radu Nica (Lacrimile amare ale Petrei von Kant) și Harold Pinter & Bobi Pricop (Trădare) - două cupluri, două propuneri regizorale care, prin abordările lor teatrale, ne unesc întru ideea de teatru contemporan, teatru al prezentului, fără a anula sau întina ideea de teatru clasic.
Citiți aici prima parte a acestui text, cronica spectacolului Lacrimile amare ale Petrei von Kant, regia Radu Nica.
Trădare, spectacol produs de Teatrul Național Târgu-Mureș, Compania Liviu Rebreanu
De: Harold Pinter / Traducerea și dramatizarea: Bobi Pricop
Regia: Bobi Pricop
Scenografia: Oana Micu / Coregrafia, muzica originală și sound design: Eduard Gabia / Light-design: Attila Kászoni
Distribuția: Elena Purea, Richard Balint, Theo Marton, Mihai Crăciun
Foto: Dragoș Ivan