Febril, cu ochii clocotind și gesturi aproape aparent scăpate de sub control, Cebutkin-ul lui Adrian Matioc, cel mai frumos și mai bun Cebutkin din cei pe care autorul acestor vorbe i-a văzut vreodată, prinde propunerea și o refuză cu una dintre cele mai nobile replici adăugate vreodată lui Cehov: "Ah, asta nu, asta e altceva!". Și, da, bunul și frumosul doctor al lui Matioc (ar trebui să îl vedeți nedezvăluind nimic din ce simțea / nu simțea mama surorilor pentru el, tăcerea / discreție deplină în ce-o privește, tot ce contează e că el a iubit-o, încă o iubește și că datorită acestei iubiri, le iubește și pe ele) așază povestea (mereu și mereu uluitoare) dintre Mașa și Verșînin (cu î) acolo unde, uneori, o actriță și un actor reușesc să o urce.
Pe aceeași scenă pe care s-a jucat spectacolul sibian în cadrul FNT 2022, cea a Sălii Studio de la TNB, Raluca Aprodu și Emilian Oprea i-au transformat pe Mașa și Verșînin, în Trei surori-le lui Radu Afrim, în doi îndrăgostiți de o frumusețe aproape nepământeană, ale căror îmbrățișări prelungi au transformat spectacolul de teatru, în ciuda carnalității pe alocuri explicite, într-un poem vizual & auditiv dintre cele mai tulburătoare. În versiunea soților Grosu, Ofelia Popii și Marius Turdeanu, probabil cel mai puternic cuplu ea-el de pe scena teatrului românesc al momentului (nu uitați de Cui i-e frică de Virginia Woolf? de la același TNRS, în regia acelorași Andreea și Andrei), rup unul din celălalt și totul în jur.
Nasturii zboară, sticlele cad, paharele se sparg, primul ei sărut cade pe lunga lui haină de piele bej cu care își acoperise capul, prima lui dezgolire carnală ivește rana făcută de cal, replicile lui, niciodată duse la capăt, i se oglindesc în gesturi, Turdeanu mușcă din cuvinte așa cum va mușca din Mașa, ochii ei îl caută cu o disperare aproape indecentă, aproape inumană, când valiza ei aterizează lângă valiza lui, la final, aproape că nimeni din sală (poate nici Cehov) n-ar fi șoptit vreo vorbă lumii de dincolo de teatru dacă ea ar fi plecat cu el, dacă, pentru o dată, ceea ce nasc actorii pe scenă ar fi invalidat textul, gândul original.
Lângă Mașa, Verșînin și bunul doctor Cebutkin, debordanta vitalitate, nu integral susținută de voce, a lui Iustinian Turcu în Tuzenbach, statura și privirea Olgăi (Raluca Iani, amintind, când și când, de Gina Patrichi), jocul biunivoc al Cendanei Trifan în Natașa, tulburarea și nehotărârea Irinei (Gabriela Pîrlițeanu), hârtia înghițită până la ultima bucățică & țigările fumate în complicitate, ca pe o marfă de contrabandă, de Andrei (Ciprian Scurtea) și de Ferapont (Mariana Mihu-Plier).
Un ultim gând, zgândărit, poate, de privirea lacomă a lui Turdeanu, de pofta lui de viață care inundă casa și orașul acela de provincie. Sigur nu erau fericite personajele atunci, în acele clipe ale aniversării Irinei și apoi, mai peste o vreme și peste un act, în acea seară a așteptării mascaților?
