Nu știam că am așa un gol uriaș în suflet...
până ai apărut tu și-ai început să-l umpli."
(fragment din Mamă de Marta Barceló, traducerea: Luminița Voina-Răuț)
Am ales să văd spectacolul Mamă (r. Mariana Cămărășan, produs de Teatrul Național Radu Stanca Sibiu) din cadrul Festivalului Național de Teatru, 2022, din două motive simple și (aparent) superficiale. Primul ar fi acela că numele spectacolului m-a intrigat, iar eu sunt genul de spectator care tinde să aleagă spectacole care îi spun ceva încă din titlu. Al doilea motiv e că am vrut să văd dacă, într-adevăr, ceea ce spune regizoarea despre spectacol, anume faptul că e "de văzut cu ochii închiși și cu inima deschisă", e adevărat sau nu. Și exact așa l-am văzut, pentru că nu-mi puteam ține ochii deschiși de lacrimile pe care mă străduiam să le adun într-un șervețel.
O relație mamă-fiică puternică, reală, capabilă să treacă testul tuturor încercărilor vieții este la fel sau poate chiar mai specială decât o relație romantică între un el și o ea, însă este, totodată, la fel de greu de construit. Dacă despre relațiile de dragoste vorbim mai mult în viața de zi cu zi și ele sunt mai des reprezentate în artă (îndeosebi acele clișeistice povești despre suflete-pereche), relațiile chiar mai viguroase, mai complexe, dintre mame și fiice, rămân un teritoriu insuficient cartografiat, cu un potențial imens, mult prea puțin exploatat în artă și nu suficient valorizat în mentalul colectiv. Îmi vine acum în minte ceea ce spunea Khaled Hosseini într-un roman - "inima unui bărbat nu e ca pântecele mamei, nu se va întinde și nu va sângera ca să îți facă loc". De aceea textul Martei Barceló, tradus de Luminița Voina-Răuț și transpus în scenă de Mariana Cămărășan cu ajutorul a două actrițe absolut extraordinare, Diana Văcaru-Lazăr și Cendana Trifan, însoțite de o scenografie (a lui Dragoș Buhagiar) care nu poate trece neobservată, vine cu o temă inedită, proaspătă și chiar (cred eu) necesară. Dacă ar fi să dăm crezare regizoarei, care spune că "n-a creat acest spectacol, îl însoțește doar, se minunează și se bucură", cred că ne-am cam înșela și am minimiza tot ceea ce ea și echipa din jurul ei au reușit să construiască în spectacolul Mamă. Și nu a reușit puțin lucru!
Povestea, pe cât de simplă poate părea la prima vedere, pe atât e de complicată, de fapt. (Scuze pentru spoilerele ce vor urma, dar frumusețea spectacolului nu e doar în poveste, ci pe scenă.) O fiică născută din neiubire, abandonată de mamă încă de la naștere, rătăcește prin lume cu un gol în suflet și se regăsește, inconștient, în căutarea unei mame. E o fată, devenită deja femeie, care a crescut într-un orfelinat, dar care a reușit să se realizeze cel profesional. De cealaltă parte, există o mamă care n-a fost, de fapt, niciodată mamă. O femeie în jur de șaizeci de ani care n-a avut niciodată copii, rămasă văduvă, care are nevoie de o fiică să-i aline singurătatea și poate de o sumă de bani care să îi permită o viață mai tihnită. Și dă un anunț în care își oferă serviciile de mamă. Și aici se întâlnesc poveștile celor două personaje.
Așadar, o fiică în căutarea unei mame și o mamă în căutarea unei fiice se întâlnesc în urma unui anunț. Practic, o fiică își angajează o mamă. Comic, nu-i așa? Cele două semnează și un contract "ca să nu aibă probleme cu fiscul" și devin astfel mamă și fiică, pe perioadă determinată. Fiecăreia îi revin diverse obligații stabilite prin respectivul contract: pe de-o parte, fiica trebuie să-și strige noua mamă ca "mamă", să o viziteze de un număr de ori, să mănânce cu ea în fiecare sâmbătă, să o sune și să-i povestească ce se mai întâmplă în viața ei și să-i plătească lunar 600 de euro. Mama, la rândul ei, se angajează să fie empatică, răbdătoare, atentă, să-i ofere fiicei îmbrățișări și sfaturi nelimitate, să-i gătească, să n-o judece pentru ceea ce este sau ceea ce face, să-i cumpere cadouri de ziua ei și s-o găzduiască la ea acasă oricând aceasta își dorește, dar vrea să aibă dreptul și la un concediu pe an în care să călătorească, promițând că-i va trimite noii sale fiice vederi din toate locurile pe care le va vizita. După un an, apar mici modificări, legate de mici detalii ale conviețuirii, despre feluri de mâncare dorite sau nedorite, despre o prietenă veche a mamei, Celia, care este pomenită prea des de mamă, făcând-o pe fiică să se simtă în concurență cu aceasta pentru prietenia, atenția și afecțiunea noii sale mame, sau despre o rețetă de cannelloni care are un ingredient secret. Mama refuză să devoaleze rețeta, dar contractul e prelungit încă un an. Și încă unul. După trei ani, apare însă un moment de criză și una dintre ele nu vrea să-l mai prelungească. Nu o să vă spun mai multe despre momentul de criză și despre felul în care se rezolvă el, dar o să vă spun că povestea trăită de cele două protagoniste în cei trei ani merită spusă, răspusă, simțită și resimțită. Timp de trei ani, cele două străine devin mamă și fiică în cel mai frumos mod cu putință. Se sfătuiesc, se vizitează, se confesează, se contrazic, se ceartă, dansează, beau împreună și, pur și simplu, ajung să se iubească. Cam tot ceea ce se întâmplă într-o relație normală mamă-fiică.
Iar când, la un moment dat, fiica vrea să adopte, la rându-i, un copil. Mama, paralizată de frica stigmatelor sociale, se împotrivește, spune că fiica nu va putea crește un copil fără un bărbat lângă ea care să o ajute, însă, în cel mai firesc mod, fiica îi spune că nu are nevoie de un tată pentru viitorul său copil, ci de o bunică. Apoi, urmează o trecere rapidă printr-o gamă largă de stări: teamă, furie, disperare, neputință. Ce poveste au să-i spună viitorului copilul? Că fiica mergea în fiecare weekend în parc cu părinții? Că avea o bicicletă roșie cu ghidon albastru? Că mânca în fiecare săptămână cannelloni? Că a fost un copil dorit, iubit, cu o copilărie fericită și nicidecum unul crescut în orfelinat? O mare minciună, deci?
În cele din urmă, cele două aleg să-i spună viitorului copil povestea adevărată, căci nicio poveste nu bate viața adevărată și nicio poveste nu este mai poetică, mai frumoasă și mai înduioșătoare decât realitatea. Dar apoi intervine momentul de criză de care spuneam și lucrurile se complică.
Cendana Trifan (fiica) și Diana Văcaru-Lazăr (mama) trec natural și convingător prin stări extreme, cu o emoție trăită natural, iar chimia perfectă dintre ele - susținută de o mișcare scenică ce îmbină forța și fragilitatea - conferă veridicitate tuturor stărilor pe care le întruchipează, de la inocența copilăriei (cum e, de pildă, momentul din final în care mama își dă fiica în leagăn), trecând prin dramatismul momentelor de cumpănă din viața de adult, ajungând la inocența bătrâneții și la momentele tandre și dure deopotrivă pe care etatea le comportă (aș vrea să spun, fără a dezvălui prea mult, că există o scenă în final în care fiica îi vorbește mamei, o scenă greu de ascultat, căci de privit e imposibil din cauza lacrimilor). Totul, absolut totul din jocul lor pare perfect asumat, chiar și tăcerile îndelungate, grele, absolute sau zâmbetele abia schițate, stinse, triste, amare.
Existențele lor sunt învăluite într-o profundă melancolie, sufocate de neputințe, de tristeți, de pierdea unor oameni dragi, de dorințe frânte care le fac să se simtă captive într-o lume fără sens. Totuși, prietenia și iubirea necondiționată dintre mamă și fiică fac ca lumea aceasta să fie un loc mai bun, iar universul lor are în centru relația dintre ele, ce capătă consistență tot mai mare de la an la an, relație care se reflectă și în scenografia semnată de Dragoș Buhagiar. Simplă, în aparență, la fel ca relația protagonistelor, capătă noi și noi sensuri prin fiecare element al ei, de la masa transformată în leagăn, la scaune, la măsuța pe care stau așezate cuminți niște pahare de vin, o sticlă și niște trandafiri. Din toate aceste mici elemente reiese coerent bucuria de a trăi alături de cineva care știi că nu va pleca niciodată de lângă tine (iar fiica știe acest lucru chiar și în scena în care aruncă nervoasă trandafirii pe jos, mai-mai să le calce în picioare petalele, parcă simbolizând ce s-ar întâmpla cu sufletul său dacă noua sa mamă ar părăsi-o - scenă care mi-a amintit vag de spectacolul Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba, în care una dintre protagoniste lasă o floare în fața ușii bărbatului care n-a mai vrut să știe de ea, tatăl ei. Știu, poate mi-a zburat prea departe gândul.).
Cred că Mariana Cămărășan n-a mințit când a spus că Mamă e "un spectacol ale cărui imagini le veți regăsi în interiorul dumneavoastră". Frumusețea de a descoperi lumea alături de cineva care îți va fi alături mereu, care va sta undeva în spatele tău gata să te prindă dacă te vei dezechilibra și vei cădea pe drumul vieții, care îți va șterge lacrimile și te va sfătui în legătură cu orice, care va împărți cu tine bucurii, tristeți și melancolii, adică mama, face ca viața să pară un mister demn de a fi experimentat cu tot ceea ce implică acesta.
Și, pentru că spectacolul este o adevărată poezie, aflăm în final și acele câteva secrete pe care le-am așteptat pe parcursul spectacolului și care apar exact atunci când povestea le cere.
Pentru mine, Mamă al Marianei Cămărășan a fost cel mai bun spectacol văzut în ediția 32 a Festivalului Național de Teatru, 2022. Poate prin prisma faptului că n-am reușit să-i găsesc (și nici nu am simțit nevoia să încerc să îi caut) defecte. Sau, pur și simplu, prin prisma a ceea ce a trezit în mine, prin faptul că mi-a reamintit că nimeni, niciodată, niciun bărbat și nicio femeie, niciun dumnezeu visat sau imaginat nu poate vreodată să recreeze sentimentul de plenitudine totală pe care un copil (fie el și ajuns adult - Neruda spunea că "Toți bătrânii poartă în ochii lor o urmă din copilul care au fost") îl are în brațele mamei. Și pentru că m-a făcut să înțeleg că pentru fiecare mamă în parte orice gând despre lume devine un gând despre copilul său și orice frică cu privire la lume devine o frică cu privire la copilul său. M-a făcut să vreau să-i mulțumesc mamei mele pentru acel contract imaginar pe care l-a semnat involuntar atunci când m-a născut și să-i reamintesc că vreau să-l prelungesc pe perioadă nedeterminată. Și m-a făcut să mai vreau un lucru: să o duc la Sibiu să vadă și ea acest spectacol.
(foto: Sebastian Marcovici)