*
În prima seară a fost prezentat unul dintre cele mai apreciate spectacole ale Naționalului ieșean, ce a avut premiera în iunie 2022, Antonin Artaud. Familia Cenci, în regia lui Silviu Purcărete, spectacol ce a făcut parte din secțiunea Istorii fluide, la ediția cu numărul 32 a Festivalului Național de Teatru, 5-13 noiembrie, 2022.
Antonin Artaud, mai degrabă marginalizat în timpul vieții, a fost supranumit după moarte nebunul genial și profetic, omul-teatru, omul strigătului și al transei, ș.a. Dornic de a-și promova propriile concepte despre teatru, mai mult decât de a fi un simplu interpret, Artaud, prin scrierile sale esențiale, Teatrul cruzimii, Teatrul și ciuma, Teatrul și dublul său, rămâne actual datorită modului în care a gândit actul teatral, Teatrul și dublul său ("teatrul dublează viața, viața dublează adevăratul teatru") influențând puternic practica scenică din ultima parte a secolului XX. Teatrul devine astfel o activitate vitală, un organism viu, care vorbește despre fricile și coșmarurile noastre, despre legătura dintre noi și supranatural, fiind considerat un act de magie, care trebuie să trezească conflictele ce dorm în noi, să tulbure tihna ființei noastre, să producă zguduirea cathartică a spectatorului, ce va fi supus unei reale operații a spiritului, a simțurilor, a cărnii sale. Les Cenci / Familia Cenci, textul lui Antonin Artaud, după Shelley și Stendhal, conceput din dorința de a reprezenta principiile Teatrului cruzimii, elaborate în anii precedenți, cunoaște prima montare în anul 1935, la Théâtre des Folies-Wagram din Paris. Artaud îl interpretează atunci pe Cenci, în propria viziune regizorală, într-un spectacol ce a reușit doar 17 reprezentații, eșec ce l-a afectat profund pe creator. Deși pare un text ce respectă un model clasic al dramaturgiei, personajele, conflictul, deznodământul nu se suprapun perfect pe acest model, într-o epocă tragică, în care indivizii nu se ridicau la înălțimea tragediei, autorul a încercat să ilustreze vechiul spirit al eroilor tragici, să regăsească în Cenci, lumea tragediei, după cum însuși afirma.
Peste ani, George Banu traduce la cerere acest text, iar montarea lui la Teatrul Național "Vasile Alecsandri" din Iași, o privește ca pe "le temps retrouvé", ca pe regăsirea lui Artaud după mulți ani de viață. Regizorul Silviu Purcărete, aflat la a cincea montare pe scena Naționalului ieșean, concepe un alt spectacol-eveniment, așa cum pot fi numite creațiile sale scenice, un spectacol ce pare născut din principiile esteticii artaudiene. "Propun un teatru în care imagini fizice violente macină și hipnotizează sensibilitatea spectatorului prins în teatru ca într-un vârtej de forțe superioare", afirma Artaud, iar montarea construită de Silviu Purcărete, în viziunea scenografică a lui Dragoș Buhagiar, cu muzica originală a lui Vasile Șirli, abundă de imagini și sunete stranii, spectaculare, impresionante, șocante, folosind un complex de mijloace scenice, pentru a-l cutremura pe spectator în adâncul său, cea mai puternică imagine din spectacol fiind apariția contelui Cenci în costumul roșu, după uciderea sa. Istoria Familiei Cenci a inspirat scrieri literare, compoziții muzicale sau ecranizări cinematografice, Artaud plasându-i acțiunea în secolul al XVI-lea, în timpul Renașterii. Spectacolul ieșean, mai degrabă atemporal, este plasat într-o oarecare măsură în contemporaneitate, prin unele costume, precum cele purtate de membrii familiei, cu precădere cel supradimensionat al lui Cenci. Spațiul scenic, conceput de Dragoș Buhagiar, este un hău, delimitat lateral de imense coloane ce marchează atât situația financiară a familiei, ideea de castel-fortăreață, dar trimite și spre Antichitate și eroii ei tragici, al căror spirit Artaud l-a vrut ilustrat. Planurile de joc sunt separate uneori prin manevrarea de către personaje a foliei transparente, ce atârnă din tavan, de turnantă sau de câteva elemente funcționale de decor: o cadă, o mașină de cusut, o masă, un cărucior multifuncțional, vehiculul ce transportă un Papă inert, impasibil la dramele din jur, etc. Nu lipsesc nici manechinele, postate de o parte și de alta a scenei, un alt omagiu artaudian, cărora autorul intenționa să le exploreze "puterea metafizică", aici reprezentând o lume inertă, crudă, indiferentă, manechine printre cei vii, cum este personajul Andréa, impecabil figurat de Ionuț Cornilă.
Nu se poate vorbi decât la superlativ despre această tulburătoare montare, de o spectaculozitate aparte, al cărei dramatism este accentuat și de stilul rostirii scenice, de figurările personajelor imaginate de actori. Spectacolul începe cu Bufonul, care aduce un teanc de cărți din care rostește, și în timpul reprezentației, cu o voce redimensionată, citate din scrierile lui Antonin Artaud. O mixtură de cioclu și elegant maestru de ceremonii, interpretat în travesti de Mălina Lazăr, actrița realizând o compoziție plastică, cu expresivitate în joc. Tiranul Cenci îi invită la un ospăț pe nobilii din Roma, pentru a sărbători uciderea celor doi fii: "Răul n-are niciun rost fără plăcere", altfel spus, nu te poți bucura de crimele făptuite, dacă ceilalți nu le cunosc. "Preotul la slujbă bea sângele Domnului. Cine mă împiedică să cred că beau sângele fiilor mei? Beau pentru dezastrul familiei mele!" Cenci, memorabil figurat de Călin Chirilă, un actor complex, plurivalent, o prezență aparte în economia spectacolului, depășește granițele umanității, săvârșind cele mai abjecte fapte, catalogându-se drept un demiurg, dar unul răsturnat. "Să am remușcări? Remușcarea este în mâna lui Dumnezeu. El să regrete actul meu. De ce m-a făcut tatăl unei ființe pe care nu pot să n-o doresc?".
Universul piesei se plasează dincolo de bine și de rău. Beatrice, fiica abuzată, înzestrată cu trăsături de personaj antic, ucide pentru a-și înfrunta destinul. "Singura mea crimă e aceea de a mă fi născut. Dacă pot să îmi aleg moartea, n-am putut să îmi aleg nașterea. Aici e fatalitatea." Ada Lupu construiește remarcabil o Beatrice pendulând între sensibilitate și forță, între fragilitate și determinare, secondată, în actele ei, de mama vitregă, Lucreția, întruchipată de Petronela Grigorescu, care dezvoltă cu măiestrie scenică trăiri încărcate de dramatism. Artaud notează în didascaliile textului informații despre construirea scenei uciderii lui Cenci sub forma unui ritual, mizând pe puterea magică a gestului, a mișcărilor în cerc. "Orice acțiune e un cerc închis", rostește Bufonul. În viziunea lui Silviu Purcărete, mișcările circulare efectuate de Beatrice, Lucreția, Bernardo, și mai ales de personajul colectiv, de-a lungul spectacolului, sunt concepute astfel încât transformă impresionant unele momente, într-un magic ritual al forțelor distructive. Giacomo și Bernardo, frații Beatricei, sunt figurați prin două travestiuri bine caligrafiate scenic de Pușa Darie și Diana Roman, prin machiaj sugestiv și mișcări bine alese, Diana Roman, probând și abilitățile muzicale de care dispune. Biserica, cea care judecă și condamnă, este reprezentată prin personajele Camillo, legatul Sanctității sale Papa, interpretat cu pregnanță scenică, bine nuanțat, de Doru Aftanasiu, de Orsino, în descifrarea lui Horia Veriveș, o siluetă cu gesturi plastice executate cu eleganță studiată, evidențiind cameleonismul personajului, și de însuși Papa, un alt travesti impunător al spectacolului, realizat de Diana Chirilă. Haruna Condurache în Camerista, Radu Ghilaș în Principele Colonna și un Asasin, Dumitru Năstrușnicu în Călău și un Asasin, Andrei Sava în Ofițerul, personaje de mai mică întindere, dar importante în construcția montării, sunt figurate de actori cu subtilitate și rafinament. Personajul colectiv, nelipsit din montările lui Silviu Purcărete, excelent coordonat de regizor, devine când masa curtenilor ce amintesc de pacienții unui ospiciu, cu trimitere la viața personală a lui Artaud, când masa de soldați, posibil poliția papală a acelor vremi. Experiența tinerilor - Valentin Mocanu, Constantin Grigorescu, Fabian Toderică, George Gușuleac, Flavius Grușcă, Marian Stavarachi, Ionuț Cozma, Cosmin Puțanu, Robert Agape, Marian Chiculiță, studenți ai Facultății de Teatru, a Universității Naționale de Artă "George Enescu" din Iași, de a lucra cu un regizor de nivelul lui Silviu Purcărete, încă din perioada studiilor, cu siguranță le va marca drumul de mai târziu.