Chemarea la luptă teatrală a acestei aniversări (logo, lozincă... după facultăți) mi se pare mai mult decât ghiduș-strașnic inspirată: UN FEL DE INFLUENCER, DAR MAI BUN. Sub această deviză inteligent-populară (iertat să-mi fie oximoronismul), publicul este atras, pe limba lui, și adus în sala / sălile Teatrului Național Vasile Alecsandri. Fericită găselniță!
Ceea ce surprinde plăcut și se impune este strategia remarcabilă a TNVA de a scoate de la nemeritata naftalină și a readuce în atenția contemporanilor impregnați de social media, postmodernisme și alte -isme, autori și lucrări din vechea, solida și buna tradiție a secolelor XIX - XX, pe nedrept catalogați ca fiind depășiți (prăfuiți, nașpa - iarăși după facultăți). Uite că nu sunt. De la Caragiale ("Sunt vechi, domnule!") și patronul Alecsandri, la Shelley și Stendhal, via Antonin Artaud, până la Johannes von Tepl, Maurice Maeterlinck sau George Orwell (dramatizat, adică luat la purtare scenică) teatrul nostru cel de toate zilele și timpurile trăiește și se exprimă, sensibilizează și dă de gândit celor cărora nu li s-a atrofiat și nu și-au pierdut acest bun obicei; deci, care mai pot fi influențați.
Cu cele Trei piese triste culese, orânduite și restituite după acest veac și jumătate, Radu Afrim se încumetă (și reușește!) să emoționeze, să provoace la o nouă abordare a realității și să convingă spectatorul modern și post-modern să riște o incursiune specială în inefabilul trăirilor umane, al spaimelor și obsesiilor identitar-existențiale care - ne place sau nu, vrem sau nu vrem - continuă să ne bântuie cel puțin subconștientul. Privitorul secolului actual, mai dedulcit la fonograme, holograme, la 3D-uri sau 4G-uri, își regăsește, în atmosfera stranie și poetică a acelor povestiri realmente triste, terifiante și copleșitoare exact fobiile de care este îndemnat să se debaraseze. Că tot îi dăm cu aniversarul Deșteaptă-te (și distrează-te) Române, spectatorii care au izbutit să se strecoare prin bâlciul popular de sub roata uriașă de pe lângă Primărie și turlele țanțoșe ale Catedralei Metropolitane, pot descoperi acolo, în Sala Cub, un univers gingaș, eteric, perceput la limita imaginativului, daca nu chiar dincolo de ea, în zona inefabilului. Sub pecetea stranietății, personaje diafane, parcă fără contur, consistență sau sens, plutesc într-o apăsătoare și incertă așteptare. Moartea și sensul vieții sunt și rămân dileme ancestrale, iar parcurgerea acestui drum interior, plin de obstacole emoționale, de incertitudini dureroase și așteptări chinuitoare în suita lor fără sfârșit, este de natură să emoționeze, să purifice sufletele familiei ori ale celor coagulați prin afinități inexprimabile, dar cu atât mai reale. Există un misticism, deopotrivă ontologic și agnostic, răsfrânt magic asupra personajelor - uneori strivite, alteori supuse de bună voie propriei condiții umane. Socialul nu există, pur și simplu; străfundurile par liniștite, fără a fi așa, în realitate. Legăturile între oameni se întrețes invizibil, prin afinități și destin. Așteptarea conține resemnarea în fața eșecului ca dat al condiției lor / noastre de muritori; structuri emoționale plăpânde și confuze, supuse soartei pe cât de ineluctabile, pe atât de imposibil a fi înțeles. O viață contemplată din preajma hotarelor morții, privită ca așteptare și unic sens, dar care se trăiește în deplină împăcare cu rostul nostru fundamental.
Există la Maurice Maeterlinck (Premiul Nobel, 1911) o colosală teatralitate a imaginii, pe care Radu Afrim a desenat-o cu rafinament plastic și psihologic. Contururile personajelor sale curg, unele spre altele, dar obsesia comunicării, a concretului trăit, se sparge la cea mai mică pâlpâire de suflet. Acolo, în spațiul fără ieșire (acvariu, celulă... oricum ceva elegant-concentraționar) se speră și se disperă; dar, mai cu seamă, se așteaptă. Ce? Poate o izbăvire iluzorie (sau nu?) prin reintegrarea în rosturile cosmice, de la care se nădăjduiește liniște și armonie, bine și frumos, grație divină și revelația ei ca semn al izbăvirii și reintegrării în rostul ființelor gânditoare. Cel puțin așa am priceput eu (nu zic mesajul, căci termenul sună aproape trivial în alcătuirea concepută de Maeterlinck și Afrim). O trupă de actori cucerită, poate chiar captivată și sigur devotată de actori trăiește, ca în transă, extraordinar de expresiv, tristețea impregnată în povestea celor trei povești. Superbă, ca din timpurile frumoase ale începutului de art nouveau, scenografia de mare rafinament plastic a lui Cosmin Florea. Acestor oferte li se asociază, pe măsură, aranjamentul și pregătirea muzicală (Antonia Mihăilescu), imaginile video (Andrei Cozlac) și coregrafia lui Radu Alexandru.
Și, dacă aceste superbe bijuterii de filosofie și stil nu ar ajunge, încă, să influențeze după dorință publicul readus la teatru, excelentul caiet de sală al la fel de excelentului spectacol, oferă celor cu ceva sensibilitate, puțină cultură și un dram de înțelepciune, o decodificare în cheie (nici nu se putea altfel) poetică, asumată - să-i zicem explicit - de Radu Afrim însuși: "Poveștile astea vechi / despre o lume pe care abia o mai putem înțelege / o lume / care ajunge la noi într'o lumină palidă / printr'o vitrină în spatele căreia abia intuim cuvintele / și aproximăm gândurile. / Ne mai interesează oare pe noi / lumea asta înecată de regrete și remușcări / și / în frica de moarte ai cărei pași s'au auzit nu o dată / prin interiorul cald / din care viața/ oricum / nu dădea pe'afară?/ Niciodată n'am înțeles de ce m'ar interesa mai mult / istoria unor regi dintr'o țară îndepărtată / decât istoria unor lacrimi care curg pe obrazul cuiva / care a pierdut pe cineva drag. / Așa cum n'am înțeles de ce plajele goale din miezul verii / covid / au fost declarate apăsătoare & deprimante. / Uneori, frumusețea trece prin lume de mână cu tristețea, / Și fiecare poate să'și facă un selfie cu ele / așa cum altădată ne pozam / într-o stațiune montană / cu ursul ucis / și apoi împăiat / fără să ne punem prea multe / întrebări despre viața /animalului / și fără să vărsăm prea multe / lacrimi / pentru moartea lui.
(foto: Iulian Ursachi)