"O arcă prin timp și prin timpuri", a recunoscut, printr-o fericită formulă, regizorul Ovidiu Lazăr piesele, mai lungi sau mai scurte, ale "Patronului". Aceste monoloage constituie, la o adică (ba chiar la două adici, vorba urmașului Marin Sorescu) cronici ale vremii, istorioare vii, pempante, pișcătoare, dar mai ales adevărate, culese (sau picate, dacă vreți) din prea-plinul societății românești, în epoca post-pașoptistă, cam între Unirea Principatelor și obținerea prin luptă a Independenței de stat.
Găsim în aceste tablouașe de epocă (le-ai spune, poate, miniaturi, de n-ar fi maximizarea lor peste timpuri, ajungând azi, printre noi, la fel de greu de suportat; comice... dacă nu ții cont de durabilitatea și nocivitatea lor asupra societății, a spiritului românesc ce nu poate - sau nu vrea - să se dezbare de ele). Suita de personaje schițate de Alecsandri, de la Sandu Napoilă și Coana Anghelușa până la Clevetici sau faimoasa Coană Chirița rămân nu doar vii, ci și agasant / dezesperant de actuale. Prin comportamentul, ifosele și celelalte porniri mai mult sau mai puțin (i)morale, prea blândul autor se va fi gândit poate că, odată caricaturizate și ironizate, acestea vor lua seama, se vor îndrepta și dispărea, sau măcar ameliora. Asta însemna, atunci, să gândești pozitiv, na! Cu riscul de a te (cam) înșela... pe ici, pe colo, prin părțile esențiale, curat-murdar vorba urmașului politic și dramaturgic Farfuridi.
Dar, Alecsandri era și poet liric. Credința sa în civilizația binefăcătoare, adusă de spiritele luminate ale vremurilor, dragostea lui sinceră și încrezătoare în poporul pe care îi iubea părintește i-au sădit nobila convingere că lucrurile nu pot rămâne așa; că se vor rezolva, cu timpul, atunci când condițiile oferite de modernitate și de emanciparea națională vor rodi. Arca lui cu personaje defecte trebuia să ajungă la un liman, ce Dumnezeu? Legea progresului... funcția modelatoare a educației... exemplele marilor oameni ai tânărului stat... etîcî. Așa că, față cu micile imperfecțiuni umane, inerente stadiului incipient în care se afla, pe vremea lui România, totul era (sau ar fi trebuit să fie) trecător. El chiar avea puțintică răbdare, iar mustrările sale la adresa personajelor "cum nu prea trebuie" erau blând-părintești, îngăduitoare, răbdătoare și - în fond - optimiste. De aceea, satira lui pare azi cam prea molicică, îngăduința cu care privea păcatele concetățenilor având în ea o doză prea redusă de critică, oricum ineficientă. Ce să-i faci? Ăsta era omul (delicat, încrezător)... ăștia erau / sunt oamenii: au văzut, au priceput, dar nu le-a prea păsat. Și și-au păstrat, bine mersi, năravurile. Nici măcar biciuiala mult mai afurisită a lui Caragiale nu a avut cine știe ce dar al rușinării și corectării... cum vedem azi. Degeaba s-au străduit, bieții scriitori, să atenționeze, să condamne și să educe - boborul e suveran, știe el cel mai bine, în acea tot mai mare majoritate. Asta-i nația... vocația... și situația.
Spectacolul coagulat și suit pe scenă de dl. Lazăr are culoare, ba chiar o oarecare prospețime, deloc de lepădat. Evită riscurile unei înșiruiri previzibile și monotone de scenete, construind - cu ajutorul actorilor - o societate nu chiar fictivă, dar aleasă, amuzantă... pe alocuri comică. Imaginea scenică este agreabilă, în simplitatea ei modern - scenografică, oferind actorilor spațiul desfășurării după dorințele și putințele fiecăruia. Sigur, personajele rămân, de la natura lor literară și orice le-ai face, cam schematice. Dar Diana Roman, Oana Sandu, Radu Homiceanu, Dumitru Georgescu, Georgeta Burdujan și Horia Veriveș le umplu, prin străduința personală, cu destul farmec. Ies în evidență (serviți, desigur, și de text) Tatiana Ionesi (Coana Anghelușa), Ionuț Cornilă (Sandu Napoilă) și Mălina Lazăr (Clevetici). O surpriză, nu neapărat formidabilă: utilizarea unui băiețel de 9-10 ani în final, pentru... Coana Chirița. Dacă tot e la modă fenomenul transvertirii, de ce nu s-ar extinde, ironic, și travesti-ul? Sigur, poate fi un omagiu adus lui Miluță Gheorghiu, primul interpret al faimosului personaj; sau poate o sugestie că aceasta se regenerează, fiind mereu "în curs de dezvoltare"?
Ceea ce lipsește, din păcate, reprezentației, este ritmul; totul curge, poate prea molcom pentru zilele noastre. Desigur, personajele din momentele și schițele lui Caragiale (la fel de actuale, desigur) erau mai colțoase, mai nevricoase, mai apilpisite... mai cu zvâc. Poate, de aceea, aș fi văzut o compensare prin mișcarea scenică - dar asta, ca să nu se transforme într-o agitație sterilă, s-ar fi cerut susținută prin alt gen de muzică. Ceea ce... din păcate, n-a fost cazul. Păcat.