Doar că autorul, Peter Quilter, nu pare deloc un cartofor. Dimpotrivă - observația lui tăioasă, aparent zâmbitoare, dar necruțătoare în fond, transformă roz-bombon-ul cu care este ambalată povestea într-o baie de acid; unul care te dizolvă cu drăgălășenie, cu zâmbetul pe buze și cu liota de complimente la purtător. Dar, de făcut, te face praf, așa cum îi stă bine oricărui vitrion; mai ales unul curat englezesc.
Om serios, englezul Quilter[i] coase la mașina lui (de scris!) o plapumă de toată frumusețea: lux burghez, zâmbete de complezență, complimente așijderea. De sub ea, răsare grațios și grandios Florence Foster Jenkins - personaj absolut real al Americii, care și-a trăit traiul... și-a trilu-liru-it faima și averea moștenită, chiar că de amorul artei. Și ce amor! Tipa a ajuns celebră prin pasiunea ei tumultoasă, însă fără acoperire (nu tu plapumă nu tu pilotă sau măcar o amărâtă de cuvertură), pentru cântat. O făcea așa de prost (dar, indiscutabil, entuziast) de râdea de ea toată lumea... aia care nu o lua la sănătoasa auzindu-i "ghiersul". O aventurieră cu noroc, imună la ridicol, entuziastă în generozitatea ei risipitoare. Adică, și-a aruncat banii pe convingerea că ar fi fost o mare artistă. Pe când, în realitate, era o caraghioasă. E drept, una americană!
Piesa englezului respectă cu strictețe datele de localizare, stilul locativ-decorativ al epocii, cu împrumuturile acelea prețios-fals-victoriene; cu moravurile sale mai mult mai puțin păcătoase (s-o recunoaștem) decât au ajuns ele, astăzi; acolo... și, de acolo, cam peste tot.
Portretizând-o cu falsă simpatie, dramaturgul pare a-i acorda credit legendei auto-generate de fericita afonă. Prin scriitura abilă, fals deferentă (ceva în stilul stupidității corect politice "e părerea ta și ți-o respect") o aduce, o conduce și o lasă în voia ei care, la urma urmei, era una singură: să cânte. Dar nu doar așa, în baie, ci pentru a ferici publicul musai ascultător. Iar Florence asta, își dă liniștită și feroce poalele peste cap, masacrând cu dezinvoltură tot ce-i pică în... gâtul ei, total străin de urechea muzicală defectă. Ce contează? Admirația se cumpără - oricând găsești amatori gata să te firitisească, mai ales dacă știi și ai cu ce să le ungi disponibilitatea. Succesele măsluite, exagerate, fabricate umflă gogoașa, până la dimensiuni de neimaginat. Pentru că, ne sugerează englezul-plapumă, niciodată nu intră în discuție "cum de e posibil?", atunci când argumentul devine pecuniar. A-ți cumpăra gloria poate fi la îndemâna oricui. Cu condiția (pe vremea aceea) să te afli într-o Americă unde totul are un preț. Chiar și non-valoarea, oricât ar fi ea de evidentă.
Da, povestea se poate privi și din unghiul (la fel de ipocrit) al pasiunii și entuziasmului fără limite, al încrederii nelimitate în forțele proprii... ceea ce sloganul publicitar de mai târziu avea să ne încurajeze cum că, "dacă vrei, poți". Dar asta este tot o minciună, bună doar de stors alți bani și eforturi de reprezentare, din partea oricărui veleitar potent financiar. Purtată pe a(ma)bilitatea coruptă a prietenilor, sprijinită pe mesaje admirative închipuite (adică evident confecționate) de la Frank Sinatra sau Carusso, nebunia generozității artistice atinge climaxul fatal: recitalul - suportat pe speze proprii - de la Carnegie Hall, cea mai importantă sală de concerte a Americii. Eeiii... și aici se rupe filmul, bâlciul, panarama. Figurația de 3.000 de spectatori nu mai ține cont de efort, de uzanțele chipurile diplomatice, de faptul că intrarea a fost moca / free și izbucnește în râsete și fluierături! (pe atunci, lumea era puțin mai normală; așa că nu apăruse, încă, moda acestora din urmă, ca formă de apreciere). Dacă Împăratului lui Andersen îi fusese de ajuns un singur copil care să nu-i admire hainele cele noi și închipuite, "artista" se prăbușește, în sfârșit, sub oprobiul hohotelor dezlănțuite. Momentul adevărului: crud, trist, inevitabil. Urmează, ca în filmele (tot) americane: cut și stop. Doar că cel din urmă este mai special - adică unul cardiac. Funeralii fericite și frumos cântate, doamnă!
Milă? Regrete?... Poate vor fi unii, mai slabi de înger, care ar putea compătimi prăbușirea falsei vedete. Omenește și creștinește, e de înțeles și de acceptat: la urma urmei, biata Florence nu făcuse, nimănui, nici un rău. Iar veleitarismul ei dezlănțuit o privea doar pe ea... până a ajuns, repede, să dea pe-afară, cum se spune.
Problema se complică, însă, la nivelul semnificațiilor: când toleranța (aia cumpărată) susține non-valoarea, ea devine toxică în plan general. Sistemul de adulație publică, incluzând manipularea prin corupție (și, din ce în ce mai mult, prin prostie) s-a răspândit, azi, la nivel de neimaginat. Moda - interesat și perfid construită de samsarii numiți impresari, promotori și... cum le-o mai fi spunând - devine eficientă nu doar în artă, ci și în plan social sau politic. Publicitatea, subliminală sau nu, face prăpăd în masele largi, popular-rinocerizate cu dichis și cu eficiență. Un Bill Clinton cânta și el la celebrul saxofon; și nici măcar nu o făcea fals. Doar că prin suflatul în instrument a devenit simpatic, eligibil, admirabil... pe o pistă falsă, abil disimulată. (Avem - adică am avut, că s-a cam terminat - și noi pe unul, Șică Mandolină, care lălăia la urechea unor mulțimi doritoare). Morala fabulei scrisă de Quilter se regăsește, de altfel, perfect ilustrată și în colosalul film al lui Hal Ashby, Being There, acolo unde un degenerat mental ajunge să fie perceput, de cetățeni, drept un al doilea Mesia. Așa că... vedeți ce poate ieși. Măcar madam Florence a murit, devenind (doar astfel) celebră.
Spectacolul Irinei Popescu-Boieru curge amuzant și fluent, accentuând atmosfera idilică la care visează artista-protagonista Florence. Actorii Radu Ghilaș, Adi Carauleanu Georgeta Burdujan și Catinca Tudose dau viață și completează fericit limitele unor personaje destul de convențional-previzibile (cam vitregite de domnul autor, oricât de englez ar fi el). Haruna Condurache creează - în ipostaza servitoarei veșnic cârcotașe și duplicitare - o prezență care se reține, dinamizând glazura roz-bombon sub care se cam plac și complac domnii și doamnele din lumea bună. Dar greul reprezentației este dus cu aplomb, farmec și dezinvoltură de Mihaela Arsenescu Werner. Investită cu o importantă răspundere (căci are de făcut față unui recital greu, pe muchie de cuțit), ea împinge ridicolul spre amuzant. Impostura devine simpatică, reușind să ducă suferința uluitei dezamăgiri într-o zonă chiar a compasiunii. Ceea ce înseamnă o performanță demnă de toată prețuirea... și de o sinceră admirație.
[i] Quilt = a coase la mașină; dar și plapumă, cuvertură matlasată, pilotă.