"Un fel de NFT, dar mai bun" își anunță realizatorii spectacolului isprava. NFT-urile fiind, pentru cine nu știe, un fel de figurine grafice, care se vând / cumpără de utilizatorii fanatici ai jocurilor virtuale. Deși își acreditează valoarea doar ipotetică, mi se par, la urma urmei, un fel de dambla, destul de răspândită în rândul generațiilor necoapte; asemănătoare, ca obsesivitate, cripto-monedelor; sau, cum se spunea de bătrânii sceptici și cam impermeabili la nou, "un fel de n-ar mai fi".
Superbă și binefăcătoare capcană! Nu că tot tineretul (cu precădere studios, căci el se "spurcă" prin lăcașurile de pierzanie și cultură) ar mânca NFT-uri pe pâine... căci mai sunt și Mc-uri, și KFC-uri...Dar, vorba-ceea, "sună bine"... pe limba unei generații interesată (dacă nu chiar avidă) de noutate cu orice preț, de chestii teribile, nemaiîntâlnite. Ei bine, tocmai acest univers de inerțială așteptare le este satisfăcut. Dar... la cu totul alți parametri decât cei gratuit-stupid comerciali, care au ajuns să inunde, într-o păguboasă veselie piața din ce în ce mai global-infestată. Cu jumătate de secol în urmă (când era bunica fată, cum se mai zice, haios și hazos-disprețuitor), întăritorul numit untură-de-pește se înghițea, anevoie, cuvenitele și justificatele mofturi ale copilului astfel "abuzat" fiind amorțite cu promisa feliuță de lămâie, poate chiar o bomboană mai acrișoară... și mergea. Azi, când ne modernizăm cu viteza vântului, a gândului (cum se punea în basmele cu Feți Frumoși și cai înaripați) și a netului, tombola de la intrare, influencer-ii și NFT -urile reușesc să te aducă pe tine, june de viitor, la teatru. De aici încolo, e treaba artiștilor: ce fac cu tine, cum te conving că a meritat și că ar fi bine să mai treci pe acolo, din când în când...
Ei bine (chiar foarte bine!), experiența petrecută împreună - altă marotă publicitară - la Plugarul și moartea are toate atributele să provoace încântare, sublimare, revelație. Se spune, îndeobște, că Purcărete face spectacole grele, puternic, savant și rafinat metaforizate. Așa e, de ce să ne ascundem după pârdalnicele de emoticoane, GIF-uri și NFT-uri? Esențializarea semnelor teatrale - o fericită și încântătoare obsesie - conduce spre o savantă și dificilă criptare a lor. Plastica fabuloasă a imaginii scenice, de un rafinament căutat și (cel mai adesea, găsit) creează atmosfera aceea de început / sfârșit de lume, în care ființa umană, supusă apăsărilor telurice și cosmice, caută să se ridice, să se înalțe simbolic, păstrându-și verticalitatea măcar morală, dacă anihilarea fizică este inevitabilă, până la urmă... căci așa e lumea asta, pe care ne înverșunăm să credem că ar fi a noastră. E greu, pentru orice creator de teatru, să-și propună a scrie texte pentru Purcărete. A conceput unul (probabil că pentru cine s-o nimeri, dacă o fi...) neamțul Iohannes von Tepl. Asta se întâmpla acum vreo 600 de ani, pe vremea în care nici NFT-urile și nici măcar religia protestantă nu apăruseră.. dar în care se murea la greu: mult, exasperant, aparent fără rost. Eeiii... exact ROSTUL ăla (sens, cauză, motiv, noimă) caută să-l priceapă, într-o acerbă disperare, bărbatul care și-a pierdut perechea. Plugarul lui von Tepl nu este nicidecum un agricultor, ci doar OMUL care ară ogorul vieții dăruite de Dumnezeu, cel al cunoașterii. Da, aia interzisă prescrisă și apoi proscrisă după isprava cu fructul oprit. Care, iată, a descoperit și înțeles multe... prea multe... mai puțin taina-tainelor: de ce trebuie să murim. Cui să te plângi și ce să reproșezi? Cauza rămâne ascunsă. Dar executorul e acolo, își face treaba cu care a fost însărcinat. Pentru că, la nemți, moartea este - ca orice lucru serios - de genul masculin: der Tod. Firesc, dacă femeia este cea dătătoare de viață, principiul binarității (simetria contrariilor) trebuie să-l facă răspunzător pe bărbat; el cu puterea judecății și a deciziei, el cu războaiele... Urbi et orbi, și călăul este tot bărbat, nu?
Deci, zdrobit de durere și de revoltă, Plugarul acesta intelectual, de acum șase secole, prinde Moartea la înghesuială (crede el, chiar dacă se înșală) și o / îl trage la răspundere. Înnebunit de suferință, o face cu durere și revoltă; cu înverșunare ireverențioasă; cu o furie pe cât de motivată, pe atât de neputincioasă. Dar O FACE. Și, conform preceptului biblic, cere (inclusiv sau mai ales explicații) și ți se vor da. Măcar atât...Pentru restul, te descurci (sau nu) singur. Cum te taie capul.
Or, tocmai aceste motivații - moartea sine qua non - sunt de-a dreptul fascinante: logică, limpezime și cruzime, cinism și chiar destul umor, mai mult sau mai puțin macabru, fac din această maieutică mortuară o copleșitoare priză de conștiință. De aici până la înțelegere și asumare, este o nimica toată. Reunirea celor doi interlocutori ce se contrează într-un singur personaj înseamnă o provocare capitală, atât pentru acest Călin Chirilă (o imensă și fascinantă surpriză, sub toate aspectele artistice), cât și pentru Purcărete, care s-a încumetat să producă această tensiune filosofică, în cheie dialectică. Singur în hăul universului (nu doar scenic) actorul revarsă, bine stăpânit, gradat și nuanțat, o multitudine de stări emoționale contradictorii dar totuși dureros de coerente și îndreptățite: deznădejde, neputință, suferință, furie, resemnare. În fond, de înțeles și de acceptat, raportate la măreția, fragilitatea dar și la condiția limitată, trecătoare a ființelor vii; cu privilegiul conștientizării, de către fericitele exemplare umane.
Viziunea regizorală este susținută excepțional de decorul lui Dragoș Buhagiar - un hău în care încape întregul univers, interior și exterior. Video designul savant conceput de Andrei Cozlac și efectele imaginative, judicios concepute pentru susținerea prin mijloacele hologramatice, impregnează toată această lume fragilă, în fond, cu fascinația ubicuității, când avem de-a face cu El, moartea, slujitorul oamenilor, al naturii și al Divinității. Cea care i-a delegat, în exclusivitate, necesarele servicii de salubritate pământească... dar și de purtător de cuvânt pentru situațiile acelea mai "delicate". Cele ce doar par a excede, la o judecată pripită, limitată, superficială - adică în necunoștință de cauză - dragostea, bunătatea și dreptatea Cerului; nesfârșite dar, prea adesea, imuabile.
Revenind la reacția publicului (în marea majoritate tânăr, sigur intelectual) la finalul reprezentației, mi se pare nu doar îmbucurătoare, ci și elocventă pentru adevăratele așteptări ale celor care frecventează Teatrul Național. Căci, vorba lui Iancu Văcărescu: "V-am dat teatru, vi-l păziți...". De ușurătate, de vulgaritate, de ieftină popularitate și, desigur, de stupidele NFT-uri.