Fără publicitate adecvată, poți să fii tu, culturo, doar good, nice, great sau măcar ok... cine-și mai pierde vremea să se uite la tine?
Să vorbești pe limba clientului devine, și la acest nivel, o cerință imperioasă. În fond, e vorba de ambalaj; ăsta trebuie să foșnească, să lucească așa... ca un produs super. Încă o dată, felicitări pentru ideea unei astfel de abordări ghidușe și eficiente de atragere a unor categorii tot mai largi de public la Zilele Teatrului Național Iași - o microstagiune aniversară, 2022.
Ca și pentru aceea de a te întoarce la valorile solide, perene, ale literaturii dramatice serioase, cea care stă cuminte acolo, pe stand by, la temelia culturii adevărate, clasicizată prin timp și prin influențele exercitate în modelarea spiritului adevărat, elevat, lucid. Că germanul Gerhart Hauptmann a câștigat, și el, același Premiu Nobel (în 1912), poate că n-ar fi impus, azi, așa cum reușește acel mindfulness. Ei, și...? Îi scade oare, cu ceva, valoarea intrinsecă a operei sale? Includerea sa în repertoriul Teatrului Național Vasile Alecsandri din Iași sporește prestigiul instituției și oferă șansa deschiderii cognitiv-culturale unor generații care, luate cu binișorul, găsesc timpul și interesul necesare cunoașterii și savurării sale. Sala plină și trăirea ardentă de către spectatori a istoriei dramatice sunt revelatorii și, firește, îmbucurătoare. Deci, se poate. Și merită, dacă știi cum să o faci.
Povestea de viață care animă conflictul nu este simplă, chiar dacă poate fi privită ca ceva absolut banal. În familia ultra-conformist-conservatoare a pastorului Vockerat, nașterea mult așteptatului nepot este, curând, concurată de apariția tinerei Anna Mahr. Oaspete de ocazie, cu farmec și bun simț, fără nici un fel de veleități "cuceritoare", ea va ajunge curând fermentul revelator al unei stări de lucruri mocnite, apoi tot mai expuse turbulențelor sufletești ce se răsfrâng cu rapiditate asupra celorlalte personaje. Nu ajungea că Johannes, unicul fiu al pastorului este ateu vehement, exploziv și conflictual, pasionat de scormonirea pe cont propriu a cerului și pământului, a relațiilor (reclamat nedrepte) dintre oameni; un nemulțumit cronic și fără leac, incapabil (din câte se arată) de iubire, compasiune, de înțelegere și acceptare a legilor și cutumelor. Cu sufletul incandescent, în căutarea ferventă a unui "altfel" sau "altceva" tânărul, proaspătul și imaturul tată de familie e gata să se ia cu toți de piept, reclamând neînțelegerea familiei drept capăt de țară, de lume, de... tot. Respectul, doar formal, al condiției sale matrimoniale induce în familie suferința demnă, chiar dacă mocnită, a soției; indignarea mamei și revolta prietenului care asistă la toate vârtejurile lui steril-existențiale. Ce mai... toată atmosfera din casă este dată peste cap grație acestei stări de lucruri.
Or, apariția Annei, musafira, vine să liniștească, aparent, atmosfera. Cu ce preț, însă? Captivat de spiritul ei deschis, prea-liber-cugetătorul se transformă radical: visează, plutește, încântarea i se distinge în toate gesturile și cuvintele. Ca omul îndrăgostit, deși el respinge ferm bănuielile și chiar acuzațiile în sensul respectiv, negând adulterul bănuit și incriminat de ceilalți martori. Furia patetică a maică-sii, sarcasmul cicălitor al prietenului și resemnarea demnă, chiar dacă vizibil îndurerată a nevestei nu sunt în măsură să stăvilească vâlvătaia sentimentală. Confruntările cu ceilalți sunt tăioase, pe alocuri dure... dar inutile. Treptat, înțelegem că substratul relației în curs de configurare (dar încă neajunsă la punctul critic) îl reprezintă cu precădere viziunile comune asupra vieții, comuniunea spirituală. În compania (încă platonică) a musafirei, durul Johannes se domolește, starea de fericire a omului înțeles (și iubit? totuși, nicăieri nu apare, explicit așa ceva) se revarsă, neliniștitor pentru nevasta afectată și primejdios în raport cu morala socială, cu trăinicia familiei sale. Până la urmă, Anna va ceda presiunilor grupului și - important de reținut - propriei sale convingeri că, fără să vrea, alunecă pe o pârtie periculoasă și cedează, retrăgându-se. Plecarea ei liniștește, întrucâtva și pe undeva, tensiunile acumulate. Dar eliberează, tumultuos, disperarea vinovăției, împletită cu aceea a orizontului închis, din nou, între limitele strâmte, inconfortabile ale stabilității terne, previzibile, poate plicticoase și, în orice caz, sufocante.
Momentul autoflagelării la care se dedă prietenul Braun poartă în incandescența nebunesc-dureroasă a suferinței, văzută ca o sfâșiere interioară pe axul rațiune-sentiment, o certă culpabilitate. Urmându-i pilda, Johannes se supune și el unei purificări ciudate - ceva între botezul christic și turnatul cenușii în cap. Izbăvirea din păcat (idealul oricărui credincios autentic) pare a semnifica, în acest caz asumarea chinuitor de dureroasă, dar totuși săvârșită prin sacrificiu, a vinovăției omenești. Căci, așa cum specifică religia, păcătuim cu fapta, cu cuvântul, cu gândul... dar și cu omisiunea.
Spectacolul este de o modernitate exemplară. Autorul său total, regizorul Florin Caracala, a pornit de la adaptarea textului, căruia i-a conferit cursivitate și acea notă binevenită a prezentului de lângă noi. Tot el a compus și cadrul scenografic, funcțional și rafinat, precum și universul sonor ce trage, și mai mult, povestea, spre zilele noastre. Completarea cu imaginile filmate depășește, din fericire, canoanele modei și amplifică expresivitatea personajelor, scoțând în evidență accentele dramatice, scormonind cu curaj și pricepere în multitudinea de detalii comportamentale, pe care le evidențiază în completare sau în paralel. Felicitări lui Marian Chiculiță, artistul-purtător al camerei de luat vederi, el însuși un personaj implicat în derularea poveștii. Scena în care Kathe își află ultimul sprijin în pruncul ținut în brațe m-a trimis cu gândul la câteva din marile picturi renascentiste.
O asemenea alcătuire artistică nu s-ar fi putut împlini, desigur, fără aportul actorilor, pe care i-am văzut câștigați de idee și devotați acesteia, împlinind-o într-o manieră de înalt profesionalism și superioară emoție. Marian Stavarachi (Johannes cel rău, neliniștit, apucat, intratabil... în cele din urmă înfrânt și adus la matca strâmtă a datoriei) umple personajul cu o energie dezlănțuită, iradiantă. Pendularea sa între nevoia de a fi înțeles și datoria de a suporta o condiție cu care nu poate și nu vrea să se împace, victorioasa înfrângere a acceptării a ceea ce trebuie (în locul a ceea ce-mi place și ce vreau) este redată cu un dramatism pe cât de greu de realizat, pe atât de credibil la nivelul prestației interpretative. În rolul nefericitei și dinamicei mame și bunici (doamna Vockerat), Tatiana Ionesi se impune printr-o sinceritate totală, trăirile ei coagulând atmosfera din scenă, cu cât devine aceasta mai greu de suportat. Pictorul Braun este redat în culori vii, temperamentale, de Răzvan Conțu. El compensează anumite slăbiciuni de ordin dramaturgic cu o vitalitate care explodează impresionant, în scena finală a auto-flagelării exemplare. Pater familias, pastorul Vockerat, își găsește în forța bonomă a lui Daniel Busuioc un interpret cum nu se putea mai nimerit, purtând cu sine, deloc tezist sau strident, ramura biblică de măslin a împăcării necesare și posibile.
Cu farmecul simplității și al unei minunate frumuseți interioare, Andreea Boboc întrupează o Anna atât de încântătoare, încât nu doar că-i înțelegi pasiunea lui Johannes, dar îți chiar pare teribil de rău când pleacă.
Poate că cel mai greu rol i-a revenit - după părerea mea - Mălinei Lazăr. Condiția ingrată de soție ne-iubită, dar care nu se lasă doborâtă, străduindu-se și izbutind de minune să reziste "concurenței" cu Anna, o macină discret, dar profund și trainic. Nedreptatea sorții se poartă greu, dar ea o face cu o admirabilă demnitate, conturată cu o extraordinară economie de mijloace. Prim-planurile video îi scot la lumină suferința strunită și convertită în dragostea maternă, resemnarea mocnită, din care izbucnesc, la nevoie, flăcările datoriei, ale asumării dar și ale iertării.
Mărturisesc că n-am mai văzut, demult (cred că de la Ținutul din miezul verii, Teatrul Mic), un asemenea spectacol solid, emoționant și revelator. Un teatru (să-i spun) maximalist, conturând destine și suflete, idei și trăiri diverse, de o imensă profunzime și complexitate omenească. El există și trebuie valorificat cu perseverență și curaj. Altfel, generațiile în curs de (de)formare își vor limita, prin adaptare, însăși capacitatea de înțelegere, la minimalismele care, să mă ierte Dumnezeu, indică mai puțin o estetică și mai mult o incapacitate autorială de cuprindere și redare artistică a problemelor etern umane.