Țara Zânelor este o colaborare pe o temă sensibilă între cele două trupe ale Teatrului Național din Tg-Mureș, Compania Liviu Rebreanu (de limbă română) și Compania Tompa Miklós (de limbă maghiară). Piesa pornește de la un fapt real: o familie mixtă româno-maghiară, obligată să treacă prin greutățile vieții și dezaprobarea familiilor soțului și respectiv soției în ceea ce privește căsătoria și conviețuirea. Miza adevărată a piesei este însă aducerea în scenă a unei informații deja cunoscute de locuitorii Transilvaniei: conflictul interetnic dintre români și maghiari (agravat mai ales prin evenimentul din Tg-Mureș, din martie 1990). Spectacolul se axează pe momentele de tensiune (în majoritatea momentelor, fină) provenite din coexistența celor două comunități. Piesa, care a avut premiera pe 15 decembrie 2018, devine cu atât mai traumatică cu cât acțiunea se desfășoară chiar în Tg-Mureș.
Pentru a înlătura orice urmă de patetism, jocul scenic a fost simplificat, spectacolul devenind un "spectacol-lectură", o pledoarie citită de către actori. Personajele se confundă cu individul din spatele măștii, astfel că putem privi pe cei de pe scenă într-o dublă instanță: locuitori ai Tîrgu-Mureșului actual, cât și instanțe ale unui trecut (documentar și) ficțional.
Spectacolul începe cu un preambul, o proiecție tip colaj compus din imagini și fragmente de știri, muzică (de la imnurile României și al Ungariei, până la muzică populară din cele două comunități) și filme din perioada comunistă. În urma acestui preludiu menit să ne informeze cu privire la temporalitatea acțiunii, publicul este "atacat" de text. În stânga tribunelor, o actriță traduce în timp real textul în limbajul semnelor, actorii "citesc" manuscrisul piesei și se adresează spectatorului, iar proiecțiile de imagini din spatele personajelor se transformă într-un document care conține titlul Fairyland, numele în engleză al textului. Spectacolul a fost conceput să fie bilingv, iar povestea pare să "fugă", să se accelereze pe măsură ce textul înaintează, astfel că publicul este captiv încă de la început într-un vertij, împreună cu István Szabados (László Kilyén), autorul din piesă al basmului Țara zânelor. În prezent(ul scenic), "datoria civică" a audienței nu este de a deveni informatori sau susținători ai regimului, ci de a asculta textul, interioriza și conștientiza traumele personajelor (și ale celor două comunități etnice).
Țara Zânelor construiește bucăți de realitate ce au la bază simplificările specifice oricărei zone cu tulburări etnice: tradiționalismul, dorința de conservare a identității etnice și frica în fața unui posibil pericol. După lunga perioadă de detenție, Szabados asociază comunități române figura totalitară a lui Remeș (Nicu Mihoc), în timp ce românii, după desființarea regimului totalitar, vor să se apere de o posibilă anexare a orașului de către Ungaria. Comunitățile se împart în două tabere, "noi" și "ei", din frica (inconștientă) de a nu deveni un popor dominat, uitat de istorie. Teama de a fi nevoiți să renunțe la propria lor cultură și identitate îi determină (atât pe români, cât și pe maghiari) să acționeze pripit, înainte ca presupusul atacator să-și planifice ofensiva. Această viziune constrânsă la o structură binară simplă (identitate-alteritate, eu-celălalt/străinul) și refulările din timpul comunismului au atins punctul de fierbere în martie 1990, când omul, nemaiavând pe cine să dea vina în fața neajunsurilor și nedreptății politice, se întoarce împotriva individului care nu intră în "grila" lui de normalitate.
Speranța "îndreptării" și alungării fantasmelor trecutului vine cu noile generații, în care Călin (și ulterior fiul lui, Eduard Remeș, interpretat de Szabolcs Csíki) alege să treacă de bariera lingvistică și de stereotipurile impuse comunității ungurești, văzând în fiecare individ umanitatea, indiferent de etnie.
Precum spune regizorul Laurențiu Blaga într-un interviu realizat la Teatrul Național Tg-Mureș, piesa lui George Ștefan "săpa la rădăcina politică" și readuce dureros în viziunea publicului realitatea și conflictele (încă în stare latentă) dintre comunitatea română și cea maghiară. O astfel de reprezentație simplă, dar eficientă, este încă necesară, astfel că este încurajat un viitor "pelerinaj" (și posibilă adaptare) a textului în alte localități ale Transilvaniei, foste focare de tensiune în comunitățile româno-maghiare.
(foto: Cristina Gânj)