Textul original aparține dramaturgul interbelic Ödön Von Horváth, care scrie în limba germană texte dramatice ce conțin teme de actualitate culturală, politica și istorică.
Deși Kasimir și Karoline nu se integrează (cel puțin la suprafață) în marele discurs asupra conflictelor pentru putere, spectacolul, așa cum se prezintă în sinopsisul de pe site-ul oficial al Teatrului Național, "ne provoacă să ne chestionăm propriile mecanisme și limite ale atașamentelor noastre". Lumea protagoniștilor nu e nimic mai mult decât "un veritabil bâlci al deșertăciunilor", o lume brechtiană, intermediară, prinsă între trecut și prezent.
Acțiunea piesei originale este ușor de urmărit, avându-i pe Kasimir și Karoline ca personaje centrale. Conflictul și separarea lor are loc în primele minute ale spectacolului, când Kasimir anunță că a fost concediat din postul de șofer și refuză să viziteze atracțiile de la Oktoberfest alături de Karoline. Din dorința de a experimenta și a-l face gelos pe Kasimir, Karoline își petrece timpul cu Schürzinger, un croitor, iar apoi cu superiorii lui Kasimir, Rauch și Speer. Acțiunea se încheie atunci când "jocul" Karolinei este dus prea departe, iar protagoniștii se despart, ea rămânând singură, iar el plecând alături de Erna, fosta prietenă a lui Merkl Franz.
Regizorul László Bocsárdi preia această simplă linie conflictuală fără să o distorsioneze, și o adaptează la contextul secolului XXI, atribuind elemente fine de experimentalism scenic. Piesa dă dovadă de infantilism și ludic textual, care permite personajelor să se joace, să exploreze, să "admire zepelinul". Construcția scenică din spatele personajelor devine carnaval, hipodrom, bar, parcare plină cu limuzine etc, lăsându-se decupată de ferestre și culoare de diferite dimensiuni, care sunt populate și reașezate perpetuu de narațiune și de personaje. Tăieturile permit încă de la începutul spectacolului prezentarea personajelor sub formă de video-portrete, living statues, și conviețuirea acestora într-un singur spațiu scenic.
Regizorul se joacă permanent într-o manieră brechtiană cu personajele, cu temporalitatea și cu straturile de semnificație, adăugând și un Maestru de ceremonii, Heindrich (Richard Balint), trezit la viață de mecanismul declanșat intenționat de Kasimir (Luchian Pantea). Intermezzo-urile muzicale care nu contribuie la economia textuală (Maestrul de ceremonii cântă în germană, acompaniat de dansatorii îmbrăcați în asistenți medicali), depărtarea imensă dintre prezentul spectatorului (2022) și al personajelor (1932), pacienții aduși în scenă și prezentați ca atracții carnavalești (Johann, interpretat de Ștefan Mura, cu capul ca un buldog și Juanita, interpretată de Cristina Holtzli, cu corp de gorilă devin pacienți aflați la granița dintre uman și inuman) sunt câteva dintre experimentalismele propuse de spectacol.
Într-o linie brechtiană, spațiul pare a deveni un adevărat spital, unde pacienții par a fi rămășițe umane, oameni cu haine din plastic, bandaje și răni cusute. Spectatorului, încă bulversat de apariția bruscă și fără sens a acestei umanități în degradare, i se prezintă figura Dictatorului, impersonată de Maestrul de ceremonii. Dacă în 1932, piesa făcea referire cel mai probabil la pericolul fascist și preconiza într-o oarecare măsură viitoarele masacre ale evreilor din Germania (unde autorul locuiește pentru câțiva ani), astăzi, o altă figură totalitară este preferată în spațiul românesc. Zepelinul nu devine o navă de război iar Heindrich nu se transformă în Hitler, ci zepelinul rămâne un obiect al admirației ludice, iar Maestrul de ceremonii, preia atitudinea lui Ceaușescu înainte de revoluția din 1989. Corpul rănit (fie la exterior, fie în inconștientul colectiv) este adus pe scenă, nu neapărat pentru a fi lamentat, cât pentru a fi comemorat.
Precum își dorea Bertolt Brecht în piesele sale, miza textului nu e de a prezenta publicului o tragi-comedie burgheză, ci de a face publicul să conștientizeze problemele actuale. Similar, încercările (reușite ale regizorului) au fost de a construi acest spațiu heterotopic înălbit, decupat, modernist, în care să ne sechestreze (pe noi, spectatorii), împreună cu personajele, într-o lume a simbolurilor, a realității și problemelor cotidiene (politice, economice și chiar romantice), ascunsă sub un machiaj strident și un solo muzical postmodern.
Piesa conține un cumul de emoții - amuzament, confuzie, oroare, revoltă și ușurare -, iar spectacolul a fost o provocare plăcută de a descifra o suită de mecanisme (scenice, textuale etc). Pe de altă parte, adaptarea ne-a lăsat și momente de respiro (muzicale sau nu) în care să reflectăm, să ne amuzăm pe seama naturii umane și (poate) să ne regăsim în relația (de înceată înstrăinare) dintre Kasimir și Karoline (Ale Țifrea).
(foto: Cristina Gânj)