Ceea ce începe ca o poveste rags-to-riches, devine rapid un thriller politic. Marele imam moare neașteptat și toată lumea, inclusiv puterea politică ocultă, se aruncă în cursa pentru alegerea succesorului. Un conclav catolic ar fi demonstrat tot felul de mașinațiuni de politică bisericească, în care preferințele regizorului ar fi arătat esența reală sau dorită a bisericii (cum este conflictul amiabil dintre vechi și nou ca în The Two Popes, 2019). Oricum, totul ar fi rămas o afacere religioasă.
Aici vedem perspectiva asupra islamului egiptean îmbrățișată de regizorul Tarik Saleh, doar că influențele politice și ale agențiilor secrete sunt mult mai importante. Un colonel (cam improbabil, după felul cum arată) al Securității Statului (Fares Fares), cu păr vâlvoi și privire inteligentă prin niște ochelari puțin strâmbi, este însărcinat să vegheze ca alegerea marelui imam să se alinieze cu necesitățile statului, mai precis, cu dorința președintelui.
Astfel, cele două personaje, tânărul încruntat, dar animat de visuri înalte, și colonelul cu figură de dirijor scăpătat de muzică clasică, ajung să se cunoască și să lucreze împreună. Legătura dintre ei nu se construiește în jurul unor idealuri comune, ci, cumva, în vârtejul pericolelor care îi înconjoară pe fiecare în parte, sprijinul celuilalt este salvator.
Walad Min Al Janna / Boy from Heaven / Conspirație la Cairo (premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes 2022) pendulează între sacru (moscheea cu cupolele sale inspirate de stilul bizantin, fesurile roșii îmbrăcate în turban alb și rasele cafenii, predicile imamilor pline de înțelepciune profundă) și profan (sărăcia de unde a plecat, aglomerația zbuciumată a orașului și, mai ales, imixtiunea politicului).
Căci, deși acțiunea se petrece într-o academie religioasă, avem un singur personaj dedicat clar acestor deziderate: un imam bătrân (Makram Khoury) care, deși orb, înțelege mai bine decât mulți ceea ce se întâmplă în jurul său.
Tensiunile dintre cele două planuri sunt adesea reprezentate prin tăieri abrupte de montaj în care îl vedem pe protagonist când îmbrăcat ca un om al lui Allah, pentru ca în cadrul următor să îl vedem civil, umblând pierdut pe străzile sau în autobuzele aglomerate și sărăcăcioase ale orașului.
În același timp, chiar și spațiul moscheii-academie este fracturat. În imensa curte interioară se desfășoară cursurile, în fapt, un fel de predici ale mai multpr imami adresate studenților așezați în cerc în jurul lor, în mijlocul spațiilor goale. Spre deosebire de tradiția europeană, cursurile nu au loc în săli de clasă, ci în această curte. Acest amplasament în spațiu face ca ideile concurente și conflictuale ale imamilor rivali să rezoneze și în urechilor celorlalți.
Celălalt spațiu important al moscheii sunt minaretele. Nu înălțimea și panorama acestora contează, ci, dimpotrivă, îngustimea și intimitatea spațiului de pe platforma acestora. Aici se desfășoară conversații secrete, se fac și se desfac înțelegeri și tot de aici se văd crimele care se petrec departe. Curtea interioară este spațiul public al manifestărilor și preferințelor, dar minaretele reprezintă spațiul politic ocult, acolo unde se iau cu adevărat deciziile.
Mizele acestui thriller depășesc subiectul islamului egiptean. Ele indică poziția conform căreia imixtiunea politicului în viața religioasă inacceptabilă pentru un public post-iluminist. Mai precis, pentru cei care consideră că religia aparține exclusiv vieții private și, ca atare, trebuie protejată de acțiunea statului. Pentru aceasta, însă, trebuie ca religia însăși să accepte această izolare a sa, acest exil în strâmta și sărăcăcioasă sferă a privatului, tăiată de la borcanul de miere al banilor și influenței publice. Ceea ce este inacceptabil pentru mulți lucrători care activează în domeniu.