Atingând teme în continuare tabu pentru societatea contemporană, Țara Zânelor este genul acela de creație de care ori te îndrăgostești, ori te scoate din sală - cum s-a întâmplat în câteva cazuri. Deși nu aș zice că acesta este unicul motiv pentru plecarea spectatorilor. Dificultatea de a urmări titrarea în situația în care nu cunoști ambele limbi mi se pare o explicație mult mai plauzibilă. Cu toate acestea, rapiditatea cu care se derulează textul în engleză și jocul de priviri de la personaj și înapoi la supratitrări în momentul în care se vorbește în maghiară m-au ajutat să rămân complet focusată și să nu mă pierd în gânduri, cum obișnuiesc uneori.
Pe de altă parte, am îndrăgit piesa datorită unor sumedenii de motive subiective și obiective. Pentru că debutează cu o proiecție video - realizată de Adi Matei - ce îmbină istoria celor două popoare cu cea a țării, începând cu un meci de fotbal România-Ungaria din trecutul recent și continuând retrospectiv până în anii '60, astfel oferind publicului spre vizionare o serie de clipuri mai rar difuzate (cum ar fi cel în care sunt arestați Nicolae și Elena Ceaușescu). Pentru că cel mai bun prieten al meu e născut dintr-un tată român și o mamă maghiară, iar astfel am reușit să îl înțeleg mai bine. Pentru că am empatizat cu tema incertitudinii identității culturale și geografice, considerându-mă la rândul meu, în copilărie, o "corcitură" - fiindcă m-am născut în Banat din părinți olteni și mi-am petrecut majoritatea vieții în Ardeal.
Pentru că mi-a adus aminte de primul spectacol de teatru târgumureșan pe care l-am văzut, când eram voluntară la festivalul 25 de ore de teatru non stop de la Sibiu, în anii mei de liceu, spectacol care mi-a plăcut incredibil de mult și pe care am avut ocazia să îl revăd la Awake Festival în 2018. E vorba de comedia MaRo, o producție Yorick Studio ce am aflat ulterior că are în echipă actori de la compania română "Liviu Rebreanu" a Teatrului Național din Târgu-Mureș: Andi Gherghe în postura de regizor și Ștefan Mura și Csaba Ciugulitu în distribuție. Și nu e întâmplător faptul că cele două spectacole sunt conectate pe diferite niveluri. Cum spune și replica recurentă din Țara Zânelor: "Târgu-Mureș e un oraș mic. Aici toată lumea se cunoaște cu toată lumea."
Am îndrăgit spectacolul și datorită distribuției mixte, atât din trupa română - Nicu Mihoc, Cristian Iorga și Loredana Dascălu -, cât și din cea maghiară - Kilyén László, Kiss Bora și Csíki Szabolcs -, care s-a transpus în pielea personajelor citite cu lejeritatea și familiaritatea unor oameni ce cunosc contextul în care au fost conturate. M-a captivat umorul, ironia, dar și tragicul poveștii. Scriitorul István Szabados este închis de securistul Ștefan Remeș fiindcă a scris povestea pentru copii "Țara Zânelor", bănuită, dar niciodată dovedită, a fi o alegorie pentru sistemul politic comunist de la momentul respectiv. Peste ani, fiica celui dintâi se îndrăgostește de fiul torționarului său, care i-a răpit oportunitatea de a fi un tată adevărat. Astfel, peste viitorul oricum incert al unei relații interetnice se așază cenușa unui trecut sumbru ce nu mai poate fi schimbat. Dar și speranța că, spre deosebire de etnii, convingerile ideologice sunt puțin mai maleabile și se pot transforma odată cu trecerea timpului.
Evenimentul s-a finalizat pe 15 decembrie 2022 cum nu se putea mai vesel și încântător, cu un concert de Ada Milea, acompaniată de Bobo Burlăcianu din trupa Fără Zahăr și doi actori ai Teatrului Național Cluj-Napoca, anume Anca Hanu - care a strălucit pe scenă, debordând de energie și entuziasm - și Cristi Rigman. Deși nu știam că Ada Milea s-a născut în Târgu-Mureș și a colaborat îndeaproape cu Naționalul, am crescut cu melodiile și concertele ei, de pe vremea când se organiza Festivalul de Folk de la Sibiu, și am fost lovită de același sentiment profund de nostalgie ca și târgumureșenii. De pe vremea când afirma mirată "auzi, mă, vor copiii cântece cu bețivi" după ce a pus publicul să aleagă următoarea melodie, și eu am strigat în gura mare una dintre variante. Deși acum nu mai cântă Îngerași de pahar sau colindul horror Când din crâșmă ai ieșit - care era preferatul meu -, repertoriul ei s-a îmbogățit și astfel i s-au alăturat tot mai mulți artiști talentați, reușind peste ani să contureze un concert ce îmbină umorul ei unic cu teatrul și improvizația și conține melodii compuse pentru diverse spectacole montate la instituții din toată România, precum Sânziana și Pepelea, Chirița în provincie, Fata babei și fata moșului sau UbuZdup!.
Așa s-a terminat SPOT 60: 60 de ani de teatru în limba română la Târgu-Mureș, un eveniment care îmi e mai drag decât oricare altul la care am participat în calitate de critic. Un eveniment la care am cunoscut artiști, dar am cunoscut mai cu seamă oameni. Un eveniment unde toți am fost egali, indiferent de vârstă, profesie sau experiență. Un eveniment unde nu mi-am făcut "relații", mi-am făcut prieteni. Am plecat din Sibiu crezând că nu voi socializa aproape deloc, cum eram obișnuită în trecut. Din lipsă de timp, din lipsă de deschidere a mea și a celorlalți. Dar acești oameni m-au făcut să mă deschid și să trec peste anxietățile legate de vârstă și lipsa de experiență și voi fi mereu recunoscătoare pentru acest cadou. Nu obișnuiesc să scriu astfel de cuvinte, nu îmi plac finalurile siropoase. Dar simțeam că trebuie să menționez câteva lucruri. A fost prima mea întâlnire cu orașul Târgu-Mureș, cu teatrul lor național și compania "Liviu Rebreanu". Dar cu siguranță nu va fi ultima.
(foto: Cristina Gânj)