"Nu am nimic de care să mă agăț în afară de mine, iar asta îmi cere uneori un efort incredibil", spune împărăteasa Elisabeth a Austriei în film. Nu știu dacă sunt cuvintele ei sau ale lui Kreutzer, nu le-am găsit în laborioasa biografie din 1982 a lui Brigitte Hamann, primul istoric care a avut acces la jurnalele ei poetice, deschise în 1951, la 50 de ani după ce a fost asasinată.
Fraza de mai sus concentrează probabil personalitatea acestei femei care azi, când psihologia modernă recunoaște hipersenzitivii, ar fi fost mai bine înțeleasă decât în cei aproape 50 de ani (1854-1898) cât i-a fost consoartă lui Franz Josef pe tronul Austriei (și apoi al Austro-Ungariei). În acea perioadă, "cea mai frumoasă femeie a secolului" a fost considerată timidă și excentrică.
Filmul lui Kreutzer, care se oprește la un singur an din cei 60 trăiți de Sisi pe această "mică stea" (cum scria în testamentul ei), e și el un mic poem melancolic, de o frumusețe aparte, pe care prefer să-l consider mai mult feminin decât feminist (deși marșează pe eliberarea de constrângerile de gen și sociale) și mai mult un film despre libertate în general decât despre libertatea femeii.
De aici titlul care denunță sentimentul de prizonierat avut de Sisi de cum a fost măritată la 15 ani și a lăsat viața liberă din Bavaria, unde putea călări în voie (ocupația ei preferată), pentru atmosfera curții din Viena, unde sportul preferat era bârfa și unde nu i se cerea decât să procreeze și să facă conversație la masă.
Am descoperit că aceea de la care a venit ideea filmului, actrița luxemburgheză Vicky Krieps, a citit la 14 ani cartea lui Hamann și a fost intrigată să descopere că acest personaj celebru avea o zonă de umbră atât de consistentă. "De ce să instalezi echipamente sportive? De ce să nu mănânci? De ce să nu vrei să fii pictată?", se întreba Krieps într-unul din interviurile date la Cannes 2022, unde filmul a fost prezentat în secțiunea Un Certain Regard, iar ea a luat un premiu de interpretare.
Fără îndoială că aceste zone de umbră sunt cele care atrag cel mai mult un temperament artistic, cum e Krieps, care și-a propus să încerce să o înțeleagă mai bine pe cea despre care Hamann scria în 1982 că suferea probabil de anorexie nervoasă.
Krieps este cea care a spus la Cannes că Sisi a fost "prima victimă a culturii celebrității". Eu cred altceva - și e un motiv în plus să consider că filmul onorează în mare măsură memoria acestei femei care, atunci când și-a scris testamentul (în 1890, la un an după ce fiul ei, prințul moștenitor Rudolf, s-a sinucis la Mayerling), ni se adresa direct nouă, "sufletelor viitoare", sperând să o înțelegem prin poemele despre care nimeni n-a spus de atunci încoace că ar fi valoroase. (Oricum, au fost publicate abia în 1984, nu în anii '50, când dorea ea, autoritățile elvețiene, care erau în posesia lor, considerând că ar leza imaginea casei austriece)
În ecuația cu "n" necunoscute care e destinul unui om pe această mică stea, talentul literar (sau altul) contează prea puțin. El e tot un instrument de măsură, un mijloc la fel ca altele de a da o ordine vieții.
O femeie printre "exceptați"
Majoritatea dintre noi găsim un punct de sprijin, ceva de care să ne agățăm. Un job, un talent, căsnicia, copiii, bunurile materiale, o cauză nobilă. Dar există în orice epocă o minoritate care nu-și găsește locul și care, poate din prea multă luciditate, nu se acomodează nici într-un mariaj, nici printre copii, nici în bogăție ori luptând pentru o cauză. Această minoritate nu ține cont de gen, dar să fii și femeie îți restrânge suplimentar orizontul. Cred că Elisabeth a fost printre acești etern nemulțumiți. Neputând respira în colivia ei de sticlă, și-a căutat punctul de sprijin în cultivarea propriului corp (cea mai intimă cușcă), pe care l-a înfometat, dar pe care paradoxal l-a și îngrijit prin tratamente cosmetice și exerciții fizice (lucru pe care un depresiv nu l-ar face).
Nopțile lui Sisi
Eu cred că Sisi și-a supus corpul prin voință, nu pentru a-și păstra silueta pentru care o admira întregul imperiu (aproximativ 50 kg la 1,72 metri), ci pentru a-și demonstra că spiritul e singurul care contează. "Simțămintele noastre interioare sunt mai importante decât toate titlurile și demnitățile ale căror zdrențe colorate oamenii cred că acoperă nuditatea. Adevărata noastră natură nu se schimbă. Ce e important în noi aducem din viețile noastre spirituale anterioare", scria cea care de la 15 ani petrecea nopțile citind și scriind.
Am găsit în biografia lui Hamann cuvintele uneia dintre doamnele ei de companie, Marie Festetics: Sisi "e ca un muzeu plin de valori cu care nimeni nu știe ce să facă. Nici ea nu știe". Același lucru îl spunea și Krieps: "Simțea ceva pe care și poeții îl simt, și cineaștii îl simt, și fac din el artă. Dar ea nu știa ce să facă cu acel lucru".
Dacă ar fi trăit azi, într-o societate mult mai permisivă, Elisabeth probabil tot s-ar fi considerat, cum scria în poemele ei, "un pescăruș care nu-și găsește locul pe nicio plajă". Marie Kreutzer a intuit poate nu modernitatea, cât neliniștea existențială a acestei ființe, pe care a topit-o într-un film de epocă în care nu e nepotrivit să auzi As Tears Go By (Marianne Faithfull) cântat la harpă și care vizual nu arată nici clasic, nici modern, ci mai degrabă atemporal.
Narațiunea filmului reține câteva date din biografia împărătesei, nu multe, preferând să umfle aerul dintre ele în manieră impresionistă. Corsage lasă în urmă nu amănunte factuale despre un personaj real, ci dâra unei melancolii după o destinație la care acesta nu poate ajunge. Dar o are mereu în fața ochilor: și când ia masa cu soțul rigid, și alături de copii, și în călătoriile care îi plăceau atât de mult (și slavă Domnului că a umblat destul!).
Chiar dacă nu seamănă cu originalul (judecând după fotografiile rămase), Vicky Krieps joacă o ființă cu care putem empatiza fără să-i putem fisura melancolica detașare. În jurnalele poetice, Sisi spunea că nimeni de pe pământ nu o înțelege. Acest film volatil reușește maximumul pe care și l-ar fi dorit și ea, probabil: să sugereze un miez sensibil, eminamente artistic și liber, dar să-l lase protejat. Să nu-l expună.
Aventuri incerte
Pentru că nu a plănuit o biografie clasică, regizoarea și-a permis să-i dea împărătesei libertatea pe care n-a avut-o la vremea ei, inclusiv aceea de a-și tunde legendarul păr și de a decide singură propriul sfârșit.
O altă licență poetică a fost de a-i pune în spate aventuri sentimentale pe care nu se știe sigur dacă le-a avut, dar pe care cineasta le-a considerat potrivite mesajului feminist al filmului.
Adevărul e că nu avem niciun control asupra imaginii pe care ceilalți o au despre noi, iar asta a fost una dintre lecțiile pe care Elisabeth le-a avut de învățat. A fost subiectul bârfelor de la curte pentru că era altfel decât ceilalți. Fuma, făcea sport, se scuza de la întâlniri oficiale pentru că era la ciclu (toată curtea știa când avea o "indispoziție"), detesta "crucea domestică" (cum o numea într-o scrisoare), călărea ore în șir (asta o elibera), adora drumețiile (la un moment dat își alegea doamnele de companie după condiția fizică), avea oroare de lume multă, să joace teatru și mai ales să fie privită (de aici evantaiele, voaletele și umbrelele). În general, detesta să i se facă program.
Cu cât mai strânsă s-a simțit în propriul destin (primul copil i-a murit când ea nu împlinise 19 ani), cu atât mai mare reflexul de a se scutura de el. Cu cât mai mare neputința de a se elibera, cu atât mai mare disperarea.
Retracției sociale probabil că i se asocia și agorafobia. În cartea lui Hamann sunt multe referiri la sensibilitatea ei excesivă și la stările de rău (accese de plâns și tuse, oboseala, problemele pulmonare, edemele) care îi treceau odată ce părăsea Viena și care erau probabil psiho-somatice (nu-i de mirare că medicii vremii nu le-au putut birui).
Asemănarea cu Lady Di
Biografii mai recente, cum e Accidental Empress (de Allison Pataki, 2015), o compară cu prințesa Diana. Lady Di a putut divorța, dar amândouă au trăit într-o colivie transparentă, au avut probleme cu imaginea de sine și au fost iubite de oamenii simpli.
Am descoperit de-abia acum de ce tanti Jenica, acea care mi-a fost un fel de doică în copilărie la Sibiu, a fost botezată Eugenia de mama ei din satul Țichindeal. Mamă care, născută fiind în 1890, se numea Amalia - or, numele complet al împărătesei era Elisabeth Amalie Eugenie. Vestea că în 1889 frumoasa împărăteasă și-a pierdut băiatul a impresionat fără îndoială femeile din imperiu, care și-au botezat copiii după ea. Firește, și ele lucrau cu imagini diferite de original (reinterpretări ale articolelor din presă), dar simpatia lor era reală.
Deși sprijinise conjunctural cauza Ungariei și uneori vizita neanunțat (ca să nu afle presa) ospicii și spitale pentru săraci, Elisabeth nu era asumat și constant de partea poporului, dar, spre deosebire de aristocrația de la curte, acesta o simpatiza. Asta reușește și filmul lui Marie Kreutzer: să dea publicului de azi, a cărui poate unică referință la Sisi e biografia edulcorată cu Romy Schneider, sentimentul că are în față un personaj cu care poate relaționa. Dintre contemporanii ei, regina Elisabeta a României se pare că a înțeles-o bine. Cele două au fost prietene, de altfel, Sisi a și venit de câteva ori în România, inclusiv la Băile Herculane.
Un sentiment de singurătate însoțește toate cadrele filmului - nu doar singurătatea lui Elisabeth, ci și cea a lui Franz Josef, vârât și el de mic într-un corset, dar mult mai predispus să-și joace rolul. Dar și singurătatea altor aristocrați, cum e regele Ludwig al II-lea al Bavariei, vărul preferat al lui Sisi și unicul locuitor al decrepitului său castel, în al cărui lac s-a și înecat, ori sora ei din Irlanda, care stă într-un conac, ca o gutuie uscată, în mijlocul pustietății.
"A refuzat să trăiască precum o împărăteasă"
Decorurile sunt scorojite și (frumos) perimate, dar un candelabru de cristal sau argintăria de pe masă le fac să sugereze și mai bine ideea unui imperiu cu termen de valabilitate.
Ultima frază din cartea lui Hamann e chiar asta: "Acest fin de siècle al monarhiei de pe Dunăre e personificat în Elisabeth, care a refuzat să trăiască precum o împărăteasă". Filmul emană un aer de fin de siècle, dar îl pune în legătură cu singurătatea existențială a oamenilor. "Cei care spun că ne iubesc, iubesc la noi ce vor ei să vadă", spune eroina, iar aici cred că sunt cuvintele lui Marie Kreutzer.
Împărăteasa Sisi, care dorea să moară lângă ocean (iubea oceanele și furtunile) și despre care părinții au zis că s-a născut sub o stea norocoasă (în ajunul Crăciunului și cu un dinte), a sfârșit asasinată de un anarhist italian care aflase din presă că se afla la Geneva, unde el venise să ucidă o figură aristocratică, oricare.
Sisi călătorea sub nume fals, dar cei de la hotelul unde mai trăsese au vândut informația presei. Luigi Lucheni a înjunghiat-o pe 10 septembrie 1898 lângă debarcaderul de unde voia să urce pe un iaht, însoțită de doamna ei de companie. Împărăteasa a crezut că vrea să-i fure geanta.