Însă spre deosebire de celelalte spectacole, unde a avut rol ori practic, ori de potențare a comicului, de data aceasta camera se metamorfozează într-un personaj cu dublu-rol: atât de a ajuta privitorii, aflați de o parte și de alta a sălii, să urmărească emoțiile de pe fața celor patru actori indiferent de locul în care aceștia sunt așezați în "scenă" (care nu este o scenă propriu-zisă), cât și de a-și vârî obiectivul în locuri în care este greu de ajuns - ca în momentul în care George își caută prietenul pe sub cadrul în scări pe care se află locurile publicului. Aparatul este mutat de fiecare dată când personajele își schimbă locurile, fiind parte din coregrafia lor, și este prezent când sunt expuse secretele unora dintre ele, aproape sufocându-le. Iclenzan își lasă actorii să se joace nu doar cu echipamentul de filmare, dar și cu microfoanele atârnate din tavan - cei patru povestesc după spectacol că multe dintre aceste interacțiuni au luat naștere spontan, din pură improvizație, în momentul în care regizorul le-a dat libertatea de a se abate de la schița inițială. O canapea, două mese, un laptop, un puzzle și vesela desăvârșesc tabloul.
Dar mizanscena este doar modalitatea prin care distribuția (formată din Andi Gherghe - ce îl joacă cu expresivitate pe debusolatul și orgoliosul "domn avocat" Mihai -, Ștefan Mura - atât de integrat în rolul impasibilului "domn chirurg" George încât nu îți poți imagina că personajul sau actorul ar putea fi altcumva -, Georgiana Ghergu - interpretând-o cu încredere și hotărâre pe Cristina, iubita lui Mihai - și adorabila Ale Țifrea - zglobie în rolul Alexandrei, soția lui George) transmite povestea și mesajul piesei. Viața celor două cupluri este dată peste cap în momentul în care Vlad, un personaj absent, dar cu o putere imensă de influență chiar și după un deceniu, îi transmite telefonic lui George vestea că se întoarce din Statele Unite înapoi în România. Vestea creează multă agitație, însă, în pregătirile asidue pentru primirea "mărețului" prieten, adevăruri și acțiuni îngropate ani de zile încep să își scoată tulpinile de sub pământul instabil al timpului, ca niște semințe ce au așteptat zece primăveri să încolțească - e adevărat, am rămas la metaforele demne de Ierbar. Și așa, așteptându-l pe Godot, două cupluri își riscă liniștea interioară și exterioară...
Întoarcerea debutează cu descrierea visului lui Mihai, o metaforă pentru nașterea lui. O amintire veche, ce își face loc cu înverșunare prin subconștientul său de adult. Primele amintiri îți marchează toată viața, e adevărat. Așa cum prima iubire este cea mai pregnantă. Și cu fiecare renaștere trecem printr-un "tunel întunecos" din care ieșim într-o lumină puternică, unde încet-încet putem vedea totul cu claritate. Scena de deschidere preconizează, cu această istorisire aparent irelevantă, tunelul ce îi va absorbi pe cei patru ca un vârtej, pentru ca apoi să îi arunce afară ciufuliți, dar mai conștienți de ce se află în jur.
Totul se întâmplă cu răbdare, acțiunea și caracterul personajelor sunt dezvoltate cu migală. Ritmul lent al dialogurilor și al activităților banale ce se întâmplă în timp real cum ar fi mâncatul sau asamblarea unui puzzle amintesc puternic de filmele Noului val românesc, de un realism ce pare tot mai fictiv pe zi ce trece într-o lume aflată tot mai pe fugă. Monotonia este de-a dreptul chinuitoare, însă pavează drumul pentru momentele neașteptate de climax. Abia atunci se dezlănțuie actorii și dau tot ce au mai bun din ei, oferind publicului interpretări de excepție. Schimbarea este colosală în special la Mura: clipa în care "domnul chirurg" își pierde cumpătul este clipa în care se pierde și inexpresivitatea de pe fața lui, iar emoțiile îngropate îl acaparează. Echilibrul este în cele din urmă distrus, "lagărul perfecționismului" se surpă. Tremură. Și tremurăm și noi la gândul că atât de incert este ceea ce credem că știm.
Textul lui Laurențiu Blaga propune o situație în care cu toții sperăm că nu vom ajunge niciodată și totuși majoritatea o trăim, dar și o serie de întrebări ce ne macină pe fiecare. Când Cristina a întrebat publicul dacă poți iubi cu adevărat de două ori, am dat afirmativ din cap fără să stau pe gânduri. Apoi, toată lumea m-a aprobat. Nu a fost niciun răspuns negativ. Și totuși, nu diferă felul în care iubim? Putem să mai fim la fel de puri în dragostea oferită după ce am suferit prima decepție? Sau suntem destinați să trăim, pe termen lung, o "singurătate în doi"? Și ce facem cu greșelile comise și cu regretele care ne macină? Le vocalizăm sau le aruncăm în fântână, consolându-ne cu faptul că o inundație care le-ar putea aduce la suprafață are șanse minime de existență? Dar și când se ajunge la o astfel de catastrofă... Ai milă, Doamne! Fiindcă trecutul ne urmărește, iar noi nu suntem mai rapizi.
(foto: Cristina Gânj)