Fiind studentă la Filmologie, am auzit în nenumărate ocazii de filmul cu același nume ce s-a întors în 2010 de la Berlin cu Ursul de Argint. Însă nu am știut niciodată de unde a început totul. Nu am știut de prima ediție a concursului de dramaturgie organizat de Dramafest la care Andreea Vălean a participat în 1998. Nu am știut că Theodor-Cristian Popescu a făcut alegerea de a pune în scenă textul ei. Nu am știut că muzica compusă de Ada Milea special pentru Eu când vreau să fluier, fluier se regăsește pe primul ei CD. Nu am știut că Ion Fiscuteanu și-a împrumutat vocea pentru acest proiect artistic. Și nu am știut că, într-un spectacol de absolvire al clasei de actorie condusă de Cornel Popescu și Marinela Popescu de la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș, cei cinci actori anterior enumerați au fost primii interpreți ai personajelor regăsite ulterior în renumitul film românesc. Am avut parte de o nouă imersiune în bogata istorie teatrală a orașului, pentru care sunt profund recunoscătoare.
Continuând șirul spectacolelor complexe și cu o durată mai lungă decât media (trei ore fără pauză, similar cu Școala nevestelor, dar acela a binecuvântat publicul cu un sfert de oră de respiro), Villa Dolorosa este o reinterpretare modernă a celor Trei surori ale lui Cehov, scrisă de austriaca Rebekka Kricheldorf. Unele personaje își păstrează numele, mai exact cei patru frați - cu precizarea că Mașa devine mezina familiei, deși este singura căsătorită. Autoarea a ales această inversiune tocmai pentru a releva că cel mai tânăr suflet poate fi și cel mai apăsat. O altă deosebire demnă de menționat este că în piesa originală, surorile amână la infinit plecarea la Moscova (cel puțin aparent) din cauza factorilor externi, pe când în această variantă Rebekka Kricheldorf & Theodor-Cristian Popescu, ele întâlnesc doar obstacole interioare. Decizia de schimbare a vieții le aparține în totalitate, însă nu pot trece peste barierele pe care și le impun singure.
Spectacolul cu - probabil - cromatica cea mai vibrantă din SPOT 60 propune o scenografie spectaculoasă (pe care am comparat-o ca amploare cu cea din Ierbar, ambele realizate de aceeași Irina Moscu). O piscină enormă simbolizează somptuozitatea vilei în care locuiesc cele trei fete împreună cu fratele lor Andrei, primită moștenire după ce părinții lor - fani Cehov și a tot ce înseamnă cultură și intelectualizare - au murit într-un accident de mașină. În fața ei se află câteva șiruri de rame de fotografii de dimensiuni diferite, toate goale. Toate reprezentând viața fastuoasă a familiei cu avere și vise, care uită să trăiască și drept consecință nu are nicio amintire de înrămat. Jocul de lumini se schimbă în funcție de starea personajelor de pe scenă, iar proiecțiile din spatele canapelei cu marea și valurile nu fac decât să evidențieze spusele lui Eminescu: "vreme trece, vreme vine". Natura își urmează cursul în ciuda inactivității oamenilor care practică arta de a vorbi și a nu face.
Surprinzătoare este staticitatea scenei de debut. După o introducere în care actorii dansează și se mișcă continuu pe discursul în engleză al unui bărbat, se întind pe jos și rămân acolo o bună bucată de timp, povestind. În acel moment, aproape aș fi zis că spectacolul lectură vizionat anterior excelează la capitolul dinamism. Inițial urmărim doar un vizual eseu filosofic - ce m-a dus instant cu gândul la Malmkrog al lui Cristi Puiu - ale cărui subiecte nu diferă prea mult de cele de acum mai bine de un secol alese de Cehov. Munca, evoluția umanității și iubirea sunt mereu sufucient de actuale pentru a forma centrul unor dezbateri aprige.
Ulterior, acțiunea începe să curgă. Vedem trei ani din viața familiei prin prisma celor trei aniversări ale Irinei, până schimbă prefixul în, ați ghicit, trei - ah, numărul "magic" trei. În tot acest timp, viața lor se schimbă: Mașa (șarmanta Loredana Dascălu) se îndrăgostește de altcineva, Irina (exuberanta Georgiana Ghergu) are tot mai multe datorii la fondul familiei, Olga (echilibrata Steliana Bălăcianu) devine directoare, Andrei (scriitorul visător interpretat de Luchian Pantea) se căsătorește cu Janine (Natasha lui Cehov, ipocrita incultă, dar isteață, jucată de Ale Țifrea), care reușește în cele din urmă să se emancipeze și să își trăiască viața cum își dorește, după ce le-a distrus celorlalți orice motivație de a reuși, iar Georg (candidul Vershinin din Trei surori, în rolul căruia se află Theo Marton) se mută din oraș, frângându-i inima Mașei.
Însă toate aceste schimbări sunt doar de suprafață, o consecință a bătăii vântului care îi leagănă ca pe niște frunze. În esență, aproape toți rămân captivi propriului destin tragic. În mod ironic, momentul când angoasa lor își atinge apogeul și golul din sufletul lor este cel mai mare este și momentul în care piscina lor din Vila Durerii se umple pentru prima dată, iar personajelor nu le mai rămâne decât să alunece isteric pe apă, într-o frenezie determinată de aceeași mână nemiloasă a sorții.
(foto: Cristina Gânj)