În primul rând, durata de trei ore este de la început un risc asumat al spectacolului. Nu orice tip de public poate rezista atâta timp fără pauză la o reprezentație de teatru. Câteodată e greu chiar și pentru cei pasionați. Dar și Villa Dolorosa a fost la fel de lung și nu am văzut oameni să plece de pe locurile lor. Amândouă sunt adaptări neconvenționale ale unor texte clasice, cu momente deopotrivă statice și explozive, însă receptate diferit. Deci cu siguranță există și deosebiri.
Punerea în scenă la Jocul ielelor este într-adevăr extrem realistă, ajungând astfel chiar experimentală. Cortina se ridică pentru a releva un spațiu vast, în fundul căruia se întinde o masă lungă plină cu diferite obiecte. Distanța dintre public și ceea ce se va dovedi a fi redacția ziarului Dreptatea socială încalcă orice convenție cu privire la raporturile poziționării spectatorilor față de scenă, putând fi lejer denumită drept "imensă". În plus, orice acțiune care se desfășoară în afara redacției este prezentată de două ecrane mari ce mărginesc scena. Inspirat probabil de ce a reprezentat creația teatrală în timpul pandemiei, Iclenzan se folosește în continuare de acest sistem hibrid, despre care artiști și public deopotrivă spun că nu este teatru, ci mai degrabă prezentare filmică.
Însă mie mi se pare o soluție pertinentă ce adaugă la realismul spectacolului (una dintre "căutările" lui specifice la care s-a referit echipa după reprezentație pare să fie chiar acest realism pe care l-am regăsit și în Întoarcerea). De exemplu, scena vizitei lui Boruga în închisoare - cea care m-a marcat cel mai mult - este cu atât mai de impact cu cât îl vedem desculț afară, pe ciment, și nu pe podeaua de lemn a scenei. În acel decor macabru, cuvintele lui au mai multă greutate - când murmură "nu îmi lipsește nimic", învins de dezumanizarea trăită în ultimii ani, dar apoi își amintește că are o singură curiozitate: "Ce face Dinamo, bate?". Oricum ar fi ales Iclenzan să regizeze această scenă în interiorul sălii de spectacol, efectul nu ar fi fost același. Fiindcă exact această distanță de public voit aleasă, această răceală a camerei de filmat, înfioară și transmite un sentiment de neputință.
Câteodată ecranele ne arată aceeași imagine, alteori sunt imagini complementare, cum e cea în care un bărbat umple o plasă de la Real cu diferite obiecte, pentru ca mai apoi să aflăm că îi este dusă lui Boruga. Câteodată vedem traseul pe care îl parcurg diferite personaje până ajung în fața spectatorilor, altă dată sunt doar imagini care accentuează starea dintr-o anumită scenă, precum cea în care Maria Sinești își pierde cumpătul și devine isterică. Ecranele ne arată felurite grimase ale ei, ce doar reliefează și mai mult nebunia care a acaparat-o. Aceste filmări potențează ceea ce se întâmplă în sală, chiar dacă, desigur, duc la creionarea unui teatru ușor impersonal.
În aceeași notă, distanța publicului de acțiunea de pe scenă poate fi deranjantă. Personajele stau adeseori la masă și monologhează. Uneori sunt învăluite într-un fum dens. Este foarte greu să le vezi fețele. Eu am stat în primele rânduri ale sălii și totuși am avut dificultăți, așa că îmi pot imagina cum se simțeau cei mai din spate. Scenele respective seamănă astfel mai mult cu un spectacol lectură. Doar că acolo actorii se aud între ei, nu ca în Jocul ielelor, unde trebuiau să presupună care a fost ultima replică și să răspundă în acord cu sensul și energia ei. Înțeleg, deci, de ce o asemenea mizanscenă poate fi considerată nepotrivită, dar pe mine nu m-a determinat să plec.
Există totuși un element care mi-a displăcut. Am remarcat încă de la Întoarcerea predilecția regizorului pentru explozii de personalitate ale personajelor, crize de nervi și lucruri care zboară. Însă în celălalt spectacol funcționează fiindcă tensiunile acestea au un ritm în care continuă să se adune, până nu mai au unde și explodează. În Jocul ielelor, aceste momente de climax par forțate deoarece nu este destulă anticipare. Răsar de nicăieri. Cu un efect comic, desigur, datorită personajului lui Mura ce e nevoit să strângă de fiecare dată după dezastru. Dar tot nefiresc.
Așadar, spectacolul lui Iclenzan, cu un laitmotiv sonor al respirației sacadate ce însoțește tragedia personajelor și cu o distribuție amplă (din cadrul căruia fac parte actorii Ștefan Dogaru, Nicu Mihoc, Costin Gavază, Liviu Pancu, Laura Mihalache, Ștefan Mura, Andi Gherghe, Loredana Dascălu, Mihaela Mihai, Dan Rădulescu, Steliana Bălăcianu, Tiberius Vasiniuc, Mihai Crăciun și Alexandru-Andrei Chiran) este o punere în scenă curajoasă și ambițioasă a unui text cu idei filosofice actuale, dar cu un context politic depășit. O producție ce poate exagerează pe alocuri, dar rămâne fidelă ideii regizorale. Un spectacol care, asemenea filmelor lui Cristi Puiu, este potrivit doar pentru un anumit tip de public. Întrebarea ce mă macină este dacă va câștiga testul timpului. Așadar, ce face Jocul ielelor, bate?
(foto: Cristina Gânj)