M-am bucurat să văd că oamenii dau buzna la spectacole și că, poate, prețuiesc mai mult arta, cultura și starea de spirit care ne-a fost atât de mult drămuită și ciuntită de distanțările și interdicțiile ultimilor doi ani.
Au fost multe spectacole pe care le-am văzut și trăit cu un alt simț care s-a ascuțit atât de mult în toată această perioadă - acela că ar putea fi ultimul, că oricând o altă calamitate de orice fel ne-ar bloca accesul la toată această sursă de catharsis care ne menține umanitatea. Dar, de departe, cel care m-a însuflețit într-o perioadă tare înțelenită din viața mea a fost spectacolul Don Juan, din cea de-a XXIII-a ediție a Întîlnirilor JTI, de la Teatrul Național București, sala Ion Caramitru.
Un dar magic a fost acest spectacol de la un capăt la altul - de la invitația surpriză a unei bune prietene, la tot amalgamul de emoții al unei performanțe de mare clasă. Nu citisem nimic înainte despre trupă, despre spectacol, aveam ca garanție doar notorietatea pe care aceste întâlniri artistice și-au construit-o de-a lungul timpului.
Despre Don Juan mai toți știm câte ceva - mitul și arhetipul cuceritorului și seducătorului care încalcă dezinvolt orice normă morală, socială ori religioasă pentru a-și satisface dorința de mereu altceva. Ceea ce am văzut însă în interpretarea trupei de dans Aterballetto / Fondazione Nazionale della Danza nu seamănă cu nimic din numeroasele spectacole de teatru sau filme care abordează personajul Don Juan în chei diferite de înțelegere și exprimare. Coregraful suedez Johan Inger de la Aterballetto, cea mai importantă companie italiană de dans contemporan, a ales să exploreze tipologia lui Don Juan din perspectiva abisală a psihologiei, exprimată prin complexitatea mișcării trupului omenesc. Celebrul coregraf a explorat peste 20 de versiuni ale lui Don Juan din diferite arte, dar mărturisește că ceea ce l-a inspirat cel mai mult a fost cartea scriitoarei și scenaristei belgiene Suzanne Lilar, Le Burlador, o reimaginare feministă a poveștii atemporalului Don Juan.
Nu cred că am mai văzut veodată atâtea simboluri sublimate din siluete de femei și bărbați într-o sincronizare perfectă. Atâta contorsionare și fibră musculară vibrând la unison pentru a personifica concepte abstracte precum Timpul, Divinitatea, Iubirea, Ura, Damnarea, dar și multiplele ipostaze ale Mamei, Femeii, Bărbatului. Demersul cumva psihanalitic pornește de la începuturi, din plămădirea personajului, din viața intrauterină, nașterea și trauma separării de mamă, cea care îl face pe Don Juan să caute în fiecare femeie figura și căldura pierdută a mamei. Admirabil tot arsenalul de mișcări fluid-spasmodice în relația mamă-fiu, perfect dublat de costumele care imită goliciunea trupului de bebeluș.
Urmează sarabanda iubirilor - de la Elvira, prima femeie care vine după mamă și care întruchipează dragostea pură, necondiționată - la femeile care se succedă pe bandă rulantă pentru a satisface ego-ul unei inimi în continuu proces de pietrificare. Un alt element de noutate al spectacolului este Leo, un alter ego al lui Don Juan, are alternează în stările de bine și rău pe care le traversează personajul.
Nu cred că există alegere mai bună pentru un astfel de personaj controversat și contorsionat decât Daniele Ardillo, dansatorul Aterballetto care îl interpretează pe Don Juan în acest spectacol. Pare să fi fost făcut "să ardă" dansând pentru a întruchipa acest adevărat arhetip al masculinității întortocheate și chinuite.
"În interpretarea mea, Don Juan este un personaj cameleonic, care îmbină cucerirea și căutarea. Are capacitatea de a fi ceea ce vrea femeia să fie. Cu Elvira comunică de la egal la egal, cu Zerlina se transformă într-un țăran, cu donna Ana devine aristocrat, pe Ines reușește să o convingă să aibă încredere în el. Își dorește să fie iubit, apreciat, dar nu oferă iubire. Alege să privească partea lui întunecată, nu știe să dăruiască. În cele din urmă nu se salvează și e devorat de propriii monștri", descrie Daniele Ardillo rolul pe care îl internalizează în toate fibrele sale. Privirea hipnotică, o alternanță între diabolic și îngeresc, fluiditatea mișcărilor care redau când pofta de viață, când cele mai conștiente damnări, sunt imaginile cu care pleci și rămâi multă vreme. Fotografiile care le imortalizează sunt o operă de artă în sine, o combinație de lumini și de umbre care pun în valoare frumusețea corpului uman.
Costumele care sugerează nuditatea, dar și cele mai opulente statute sociale, precum și decorurile minimaliste care pot fi manevrate în mișcare chiar de balerini (panouri ca niște piese uriașe de domino care se transformă din palat, în pădure, pat conjugal, altar ori închisoare) completează de minune perfecțiunea balerinilor care par că uneori își iau zborul, se desprind de pe scenă ori plutesc perfect sincronizați într-un ritm care te face să uiți să respiri.
Muzica spectacolului închide sublim acest cerc și este creată de compozitorul spaniol Marc Alvarez special pentru Don Juan.
Nu pot decât să mă bucur și să mă simt norocoasă că sunt contemporană cu această punere în scenă a unui subiect inepuizabil pentru literatură, teatru, muzică și balet, o tipologie atât de prezentă în societatea consumistă. Las aici câteva fotografii puse la dispoziție de JTI și un video care redă o frântură din grandiosul spectacol. Dacă vreodată vă iese în cale, nu îl ratați.