În loc de retrospectivă - Celibidache

Relația lui Celibidache cu gramofonul a fost una... complicată. La începutul carierei tânărul dirijor s-a simțit atras de noul mediu. În scurt timp însă a rămas decepționat de atmosfera sterilă din studio, lipsită de freamătul publicului, de minciuna microfonului, de comercializarea intensă, de "produsul final", nimic mai mult decât un montaj, și de faptul că o înregistrare imortalizează ceea ce artistul gândește într-un singur moment.

Dar, după cum este bine cunoscut, Celibidache a lucrat intens cu orchestre aparținând radiodifuziunilor; a ocupat chiar postul de prim-dirijor al celor din Paris, Stockholm și Stuttgart. Ele ofereau numărul mare de repetiții cerute. Pe de altă parte, exista responsabilitatea imprimărilor pentru transmisiile ulterioare. Celi a încercat să le evite, dar acest lucru nu a putut fi întotdeauna posibil.
Dirijorul s-a arătat oarecum îngăduitor în fața camerelor de luat vederi, în special la repetiții. Iar spre sfârșitul vieții a permis difuzarea unor concerte pe casetă video.
În fine, Victor Eskenasy povestea că, după ce a audiat împreună cu Celibidache înregistrări istorice ale violonistului Armold Rosé, legendarul concertmaestru al Filarmonicii din Viena născut la Iași, maestrul a admis valoarea documentelor.

Din fericire numeroase concerte s-au transmis și s-au păstrat în arhivele posturilor de radio. Ele au constituit sursa diverselor CD-uri. Anul 2022 ne-a răsfățat cu noutăți. Să le luăm la rând.

După ce a părăsit Filarmonica din Berlin, în anii '50 și '60 Celi s-a aflat doar arareori la pupitrul orchestrelor din Germania. O încercare de a prelua conducerea Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii din Köln s-a lovit de rezistența administrației, nedispusă sau incapabilă să-i ofere condițiile cerute. Au rămas totuși momente de neuitat, în special o superbă tălmăcire a Recviemului German de Brahms cu Agnes Giebel și Hans Hotter soliști.

La Berlin a apărut doar de câteva ori. Prima dată, în 1957 la pupitrul Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii din Sectorul American (Radio-Symphonie-Orchester Berlin, întemeiată cu numele de RIAS* Symphonie-Orchester, azi Deutsches Symphonie-Orchester Berlin) într-un concert omagial dedicat profesorului Heinz Tiessen. Au urmat două concerte cu Staatskapelle Belin în 1966 în Berlinul de Est, urmate de turnee la Dresda, Halle, Leipzig și Weimar. În fine, în 1969 Celi a vizitat Republica Federală Germană cu Orchestra Radiodifuziunii Suedeze.

Excepția, dacă o putem numi astfel deoarece nici aici numărul de concerte nu a fost prea numeros, s-a numit Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Stuttgart, a cărei cârmă Celi o va prelua în 1972. Primul contact a avut loc în 1958, maestrul revenind și în 1959. De atunci datează și concertul radiofonic, transmis în direct dar fără public, cu programul alcătuit din Simfonia nr. 102 de Haydn și Simfonia nr 6, 'Patetica' de Ceaikovski.
 
 Ce surprinde în lucrarea lui Haydn este repetarea expoziției din prima parte, lucru neobișnuit pentru dirijor. Altfel, simfonia beneficiază de o lectură plină de vervă, cu un tempo rapid în final, căruia orchestra cu greu îi face față. În Ceaikovski câțiva critici au descoperit semințele unei glorioase interpretări care va fi rafinată în decursul anilor și care va culmina la München. Nu cred că sunt întru totul de acord. Dacă la München Celi judeca perfect arhitectura lucrării, varianta de la Stuttgart este a contrastelor care taie respirația ascultătorului. Magnifică în felul ei.

Peste aproape două decade, începând în anul 1978 și terminând în 1982, Sergiu Celibidache a susținut o serie de concerte în compania Orchestrei Simfonice din Londra. Celi a condus pentru prima oară ansamblul în 1953, când a imprimat Concertul pentru vioară de Brahms cu Ida Haendel solistă.
 Au urmat câteva apariții în anii '60, și apoi cele din perioada 1978 - 1982. Doar 7 s-au transmis.

Ele au dăinuit până astăzi în memoria publicului, în special sublima interpretare a Recviemului de Fauré cu Marie McLaughlin și Gwynne Howell soliști. În aceeași seară publicul din Londra a putut audia și Concertul pentru pian în Sol Major de Ravel cu Arturo Benedetti Michelangeli solist. Cineva trebuie să inventeze odată călătoriile în timp! Remarcabile și uvertura operei Tannhäuser de Wagner, și suita din Romeo și Julieta de Prokofiev, și En saga de Sibelius. Nici muzica contemporană nu lipsește. Celi surprinde prin bogata sa paletă coloristică în dansurile din The Midsummer Marriage de Tippett, parcă niciodată mai euforice.
 
Sergiu Celibidache repetând Recviemul de Gabriel Fauré.

Două noi documente ale parteneriatului dirijorului cu Filarmonica din München au ieșit și ele la lumină. Primul conține lucrări de Sibelius (Simfonia nr. 5 din concertul de pe 26 martie, 1988) și Stravinsky (suita din Pasărea de foc de pe 28 octombrie, 1982). Există și alte versiuni ale piesei lui Stravinsky. Cea din 26 octombrie 1978 prezintă dezavantajul unei orchestre, a Radiodifuziunii din Stuttgart, care, deși disciplinată, nu dispune de tonul opulent cerut de partitură. Interpretarea mea preferată provine din concertul din 29 septembrie 1958 în compania Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii din Köln, cu un plus de energie față de lectura de la München.

Simfonia a V-a de Sibelius are un loc special pentru Celibidache și pentru cei care-i prețuiesc arta. A fost ultima piesă pe care a condus-o ca prim dirijor al Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii Suedeze (concertul a avut loc pe 21 martie 1971). Relațiile cu muzicienii și cu conducerea au devenit încordate, iar divorțul inevitabil. Așa putem probabil explica intensitatea interpretării. Tălmăcirea de la München poate că nu atinge aceste culmi, dar și aici putem admira controlul pe care-l avea maestrul asupra aparatului orchestral, ca și nuanțele pe care le obține, de la cel mai delicat pianissimo la cel mai exploziv fortissimo.

În fine, Bruckner și un concert puternic admirat: de la Lisabona din 23 aprilie 1994 cu ocazia turneului Filarmonicii din Műnchen. În program, Simfonia a VIII-a. Sunetul, din păcate departe de ideal: dezechilibrat, uneori corzile acoperă celelalte instrumente, alteori alămurile par că sunt situate într-o altă încăpere. Ce spuneam despre minciuna microfonului? Nu aș vrea totuși să descurajez, deoarece interpretarea este într-adevăr glorioasă. Capacitatea dirijorului de a cizela fraze muzicale lungi în ciuda unui tempo lent reprezintă o minune. Și ce sonorități catifelate obține! Orchestra răspunde fără greș. Datorită sunetului, prefer versiunea de la Tokyo din 20 octombrie 1990. Din fericire, nu este nevoie să alegem.

P.S. Celibidache și Radu Lupu. În 2022 ne-a părăsit uriașul pianist Radu Lupu. Sergiu Celibidache i-a admirat arta dar nu a putut planifica o colaborare decât în aprilie 1996, când a programat Concertul pentru pian de Robert Schumann. Repetiția generală a avut loc, dar starea sănătății lui Celi s-a deteriorat, iar conducerea concertelor a trebuit să fie preluată de dirijorul israelian Asher Fisch. Un meloman care a asistat atât la repetiție cât și la concert a fost frapat de diferența între sonoritățile obținute de cei doi maeștri, fiind mulțumit că l-a putut măcar asculta pe Lupu de două ori. Eu am speranța ca repetiția generală să fi fost înregistrată și că, poate, într-o zi, să iasă la suprafață. Ce ziceți, Serge Ioan Celebidachi?

Dar iată că un clip video pe YouTube prezintă ceea ce ar fi o colaborare a artiștilor în același concert de Schumann, dar din 28 noiembrie 1988. Fals. Sursa este CD-ul casei Vibrato, o firmă care a apărut și imediat a dispărut în anii '90 deoarece înregistrările pe care le prezenta nu erau autorizate. Cu alte cuvinte, pirați. De multe ori nici măcar muzicienii nu erau cei presupuși. O fraudă. Celi și Radu Lupu nu merită așa ceva.

Anexă. Înregistrările lui Sergiu Celibidache pentru casele de discuri.

Ceea ce urmează este lista completă a imprimărilor pe care maestrul le-a făcut pentru casele de discuri. Nu am inclus diversele ediții apărute după decesul artistului deoarece ele provin fie din concert, fie din înregistrări radiofonice. Lista cuprinde data și locul imprimărilor, repertoriul, artiștii, producătorii, precum și firmele care au difuzat primele ediții pe LP și CD. Adeseori o companie deținea drepturile doar pentru o zonă (Europa, America, Asia, etc.) Din acest motiv veți vedea numele mai multor case de discuri.

Februarie, 1948. Biserica celor Doisprezece Apostoli, Berlin.
Felix Mendelssohn-Bartholdy: Concertul pentru vioară și orchestră în Mi minor, Op. 64. Solist: Siegfried Borries. Orchestra Filarmonicii din Berlin. LP: Toshiba EMI, RCA Victor, Electrola. CD: Toshiba EMI.
Serghei Serghievici Prokofiev: Simfonia nr. 1 în Re Major Op. 25, 'Clasica'. Orchestra Filarmonicii din Berlin. Producător: Walter Legge. LP: Toshiba EMI, RCA Victor, Electrola. CD: Toshiba EMI.

Aprilie 1948. Kingsway Hall, Londra.
Wolfgang Amadeus Mozart: Simfonia nr. 25 în Sol minor K. 183/173 dB. Orchestra Filarmonicii din Londra. Producător: Victor Olof. LP: London, Decca. CD: London (King Japan).

Iulie 1948. Kingsway Hall, Londra.
Piotr Ilici Ceaikovski: Simfonia nr. 5 în Mi minor, op. 64. Orchestra Filarmonicii din Londra. Producător: Victor Olof. LP: Telefunken-Decca. CD: London, Decca.

Decembrie 1948. Kingsway Hall, Londra.
Piotr Ilici Ceaikovski: Suita din baletul Spărgătorul de nuci, Op. 71. Orchestra Filarmonicii din Londra. Producător: Victor Olof. LP: Decca. CD: London, Decca, EMI (selecțiuni).

Martie 1953. Abbey Road Studios, Londra.
Johannes Brahms: Concertul pentru vioară și orchestră în Re Major, Op. 77. Solistă: Ida Haendel. Orchestra Simfonică din Londra. Producători: David Bicknell, Lawrance Collingwood. LP: RCA Victor, His Master's Voice. CD: Toshiba EMI, Testament.

Mai - Septembrie 1979. Studioul Radiodifuziunii din Stuttgart.
Sergiu Celibidache: Grădina de buzunar. Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Stuttgart. Producător: Christian Gansch. LP: Mediaphon Intercord. CD: Deutsche Grammophon. Fondurile strânse au fost donate la UNICEF.