Locuri precum mănăstirea Frăsinei din România sau muntele Athos din Grecia rezolvă practic și radical această "problemă" prin interzicerea accesului femeilor și în acest fel se garantează, pare-se, sfințenia locului din punct de vedere sexual.
Iată însă că musulmanii șiiți din Mashad, oraș sfânt din Iran cu cea mai mare moschee din lume, nu au învățat lecția bizantinilor. Așa că s-au pomenit pe străzile metropolei sacre cu lucrătoare sexuale, care întinează, prin serviciile lor, bărbații. Altminteri, aceștia ar fi probabil sfinți. Mai mult, multe sunt și dependente de droguri, ceea ce reprezintă o pată pe activitatea polițienească din zonă, iarăși, altminteri eficientă. Mai mult, pentru un spectator occidental obișnuit cu stereotipul ofertă sexuală = haine sumare, este amuzant să vezi aceeași ofertă ambalată după normele bunei cuviințe islamice cu basma (sau hijab, ca să fim preciși) pe cap și cu haine lungi până în pământ. Altfel spus, tentația se poate ușor metamorfoza după normele culturale ale costumelor, relația de exploatare rămânând la fel de hâdă indiferent cum o înveșmântezi.
Pe acest fond decadent, un relativ tânăr veteran al războiului cu Irakul, Saeed (Mehdi Bajestani reușește un rol extraordinar), care își găsește cu greu echilibrul chiar și în mijlocul unei familii reușite, se simte chemat să facă "curățenie". El, singurul dintre milioanele de responsabili ai orașului... Așa că începe să ademenească prostituate pentru a le ucide, transformându-se într-un Jack Spintecătorul al secolului XXI. Autoritățile, compuse în special din bărbați, lasă ancheta să treneze și, implicit, ucigașul să își vadă liniștit de treabă.
Ali Abbasi, regizorul de origine iraniană, dar rezident în Copenhaga, prezintă întreaga afacere ca un thriller polițist, inclusiv cu prim-planuri ale fețelor victimelor. Orașul este filmat îndeosebi noaptea, alegere justificată de subiectul prostituției, dar care trimite și la pericolele vieții promiscue.
Însă, o jurnalistă (Zar Amir-Ebrahimi, actriță de origine iraniană rezidentă în Paris) demonstrează mult mai multă bărbăție decât ofițerii bărboși și în uniformă. Riscându-și viața, traversează toate prohibițiile formale și informale pe care autoritățile i le impun pentru a demonstra un adevăr juridic și o realitate morală pe care nimeni nu voia, de fapt, să le accepte. Astfel că procesul, care ar fi trebuit să fie un simplu epilog previzibil, se transformă în cheia de boltă a narațiunii și a temelor filmului. Întorsăturile de situație care neagă evidențele juridice, încrengăturile politice generate de sprijinul popular pentru crimele motivate moral-religios, dar mai ales modelul uman pe care îl proiectează încarcă ultima parte a filmului.
Ca în majoritatea filmelor iraniene, copiii acționează ca avertismente asupra implicațiilor morale ale acțiunilor adulților. Băiatul lui Saeed, un adolescent în vârstă de vreo zece ani, își idolatrizează tatăl. Mai mult, suportul popular pentru acțiunile sale, precum și paradoxala îndoctrinare misogină pe care i-o servește mama sa, îl transformă într-un monstru cu atât mai înfiorător cu cât este inocent. Într-o scenă cutremurătoare, se dedă la o pseudo-reconstituire: își ia surioara mai mică, o culcă la podea, o imobilizează și demonstrează pe ea tehnica ucigașă pe care tatăl său o aplica victimelor. Totul cu mândria fiului care își dorește ca într-o bună zi, să se ridice la înălțimea modelului patern.
Holy Spider grăiește percutant despre o societate blocată într-o puternică misoginie fundamentată religios. În contextul protestelor din Iran declanșate de moartea tinerei Mahsa Amini, este un film actual. În același timp, pentru că reflectează la mecanismele sociale ale transmiterii înjosirii femeii până la pierderea statului de ființă umană, filmul câștigă o valabilitate mult mai mare în timp.