Lukas Dhont, creatorul filmului, își țese povestea tocmai pe această trecere de la vară la toamnă, de la copilărie la adolescență. Cunoaștem doi băieți uniți de o prietenie de-o viață (orice ar însemna asta pentru niște puști de vreo 13 ani). Léo (Eden Dambrine) este extrovert, cu preocupări sportive. La antipod, Rémi (Gustav De Waele) este introvert, cu preocupări artistice. Sunt atât de strâns legați încât nu doar că dorm unul la altul atât de frecvent încât părinții nu mai știu care al cui e, dar pot să-și creeze propriile fantezii auditive comune fără a avea nevoie de un calculator cu jocuri pentru asta.
În momentul în care cei doi ajung la liceu, apar problemele. În primul rând, li se impune să vorbească în neerlandeză, în timp ce graiul verii și de acasă era franceza. Apoi, intră într-o colectivitate pe care nu o cunosc și care este fățiș împotriva prieteniei lor. Îi acuză chiar că ar fi un cuplu. E drept, nici noi, ca spectatori, nu știm dacă este adevărat sau nu. Close urmărește prietenia dintre cei doi până la limita periculoasă a trezirii sexuale, dar fără a intra în acest teritoriu.
Sigur este însă că Rémi alege să plece. Irevocabilă alegere! Rămas singur, Léo trebuie să meargă mai departe. Să își accepte greșelile și să se ierte pentru durerea pe care a produs-o celui mai bun prieten al său.
Demn de remarcat că distribuția nu face concesii cotelor de incluziune, iar scenariul nu complică ramificațiile sentimentelor și problemelor pe care le au tinerii cu aluzii sociale la situația imigranților, precum un alt film belgian recent, Tori et Lokita. Acum vedem doar doi copii de la țară care își trăiesc propria copilărie și dramele la intensitate sporită, într-o inocență completă față de presiunile și nedreptățile din societățile multi-culturale ale marilor orașe.
Close emoționează nu atât prin ceea ce arată (nu este o melodramă care să stoarcă lacrimi cu metode ieftine, prestabilite), cât prin ceea ce sugerează. Spaima copilului înstrăinat de prietenul său la cataramă, ca și șocul forțat-civilizator, alături de o implacabilă acțiune a timpului, toate acestea sunt experiențe pe care filmul le trezește în spectator prin intermediul unui limbaj specific cinematografului "de artă".
Montajul preferă tăieturi bruște pentru a exprima impactul dureros al transformărilor ce se petrec și al consecințelor acestora. Adesea, scene intime, filmate în culori calde și în care se aud șoapte plăcute sau conversații pe tonuri moi sunt contrastate violent cu scene din meciuri de hochei sau hărmălaia din recreații, surprinse în tonuri reci. Bruitajul acesta contrastant e recomandabil a fi consumat la cinematograf de mall, arătând capacitatea de expresie a unei piste audio multiple.
La începutul filmului, cei doi aleargă prin câmpul plin de flori de cultură - o paralelă simbolică clară a sentimentelor fragile, dar frumoase, care îi unesc: o feerie a tinereții și a voioșiei. Apoi, când relația se agravează și Rémi pleacă, vedem recoltarea acelorași straturi de flori, într-o seară rece și tristă de toamnă târzie, fără nicio lumină la orizont în afară de cea artificială și nemiloasă a mașinii de recoltat. Oare vom apuca să vedem și plantarea florilor din recolta anului viitor?
Close este o poveste de maturizare. Plasată în această perioadă de ieșire din învelișul protector al copilăriei și de intrare în universul schimbător și amenințător al adolescenței și povestită prin intermediul unei cinematografii intimiste, presărate cu simboluri evidente.