Aflat în portofoliul regizoral al lui David Fincher - un cineast pe care aveam să îl descopăr ulterior ca pe un autor deosebit de versatil în genuri și abordări și prin intermediul peliculelor Se7en (1995), Fight Club (1999) și Mank (2020) -, The Curious Case of Benjamin Button a avut premiera în anul 2008 și îi are în distribuție pe Brad Pitt, Cate Blanchett, Tilda Swinton și Taraji P. Henson. Filmul a câștigat trei premii Oscar (pentru scenografie, machiaj și efecte vizuale) și a fost nominalizat la alte zece categorii (inclusiv cel mai bun film, cel mai bun regizor, rol principal masculin și secundar feminin, scenariu adaptat, imagine, coloană sonoră). Însă mai importantă decât prestigiul regizorului, al distribuției sau al nenumăratelor trofee pe care le-a obținut (lucruri care pentru un necunoscător nu au oricum atâta greutate dincolo de împingerea filmului în lumină în perioada imediat următoare anunțării nominalizărilor sau premiilor) este amprenta pe care narațiunea și modul în care aceasta este redată au reușit să o imprime în sufletele spectatorilor.
Scenariul îl urmărește pe protagonistul Benjamin Button (Brad Pitt), cel care dă titlul poveștii, de la nașterea sa ca bătrân zbârcit - cu moartea mamei și tragica abandonare de către tată din cauza felului monstruos în care copilul arată și a problemelor de sănătate pe care le are, similare cu cele ale unui vârstnic - și până la ultima suflare - pe care și-o dă în corpul lui ajuns la starea de bebeluș. Acțiunea se desfășoară pe parcursul a optzeci și șapte de ani (aproape un centenar), începând cu venirea lui Benjamin pe lume în ziua oficială a sfârșitului Primului Război Mondial (11 noiembrie 1918) și până la moartea partenerei lui, Daisy (Cate Blanchett), concomitent cu apropierea Uraganului Katrina de New Orleans (august 2005). Deși urmărește destinele tragice al celor două personaje, narațiunea reprezintă de asemenea o sinteză a istoriei mondiale de ultim secol.
Secvența pe care o să o analizez este situată la mijlocul filmului și poate fi intitulată Accidentul lui Daisy, un teribil accident de mașină în care femeia, dansatoare de profesie, își rupe piciorul, încetându-și astfel cariera. Ceea ce o face să rămână, totuși, în memoria colectivă, spre deosebire de alte secvențe de film, și să aibă un puternic și permanent efect asupra privitorului este felul în care este construită, atât din punct de vedere tehnic, cât și din punct de vedere narativ, dar și miza emoțională pe care o implică: cea mai importantă persoană din viața protagonistului își ia adio de la visul de a deveni o balerină celebră din cauza unei neatenții de moment sau, cum ar zice Benjamin, a destinului care nu e decât "o serie de vieți și incidente care se intersectează fără a putea fi controlate".
Actorii implicați în această parte a filmului - care pare a fi o povestire în ramă și ar putea constitui în sine un film de scurtmetraj - nu au replici, fiind nevoiți să recurgă la expresivitate de tip teatral. Întreaga secvență poate fi asemănată cu una din filmele mute ale epocii în care este plasată acțiunea, cu excepția faptului că este acompaniată de vocea lui Benjamin. Cu toate că se recomandă în orice ramură a artelor să nu dublezi cu un discurs verbal ceea ce arăți cu imagini, în cazul acesta combinația funcționează. Voice-over-ul descrie în detaliu evenimentele triviale prin care trec personajele episodice la scara filmului, dar cu un rol atât de crucial în viața lui Daisy: o femeie din Paris care dorește să meargă la cumpărături, dar își uită paltonul, un taximetrist care se oprește să bea o cafea, o vânzătoare care uită să împacheteze un cadou fiindcă s-a despărțit de prietenul ei cu o seară înainte, un bărbat care pleacă la serviciu cu cinci minute mai târziu decât de obicei, un șofer de camion care blochează accesul taxiului sau o prietenă dansatoare care își rupe șiretul. Toate aceste situații par banale la prima vedere, însă "dacă doar un lucru s-ar fi întâmplat diferit", accidentul lui Daisy nu ar mai fi avut loc. Mai exact, un șiret mai rezistent ar fi putut practic schimba soarta ei teribilă cu una mai bună sau, cine știe, cu una încă și mai teribilă. Dar, în concluzie, un incident minor (o suită de evenimente minore de fapt) a dus la unul de proporții considerabile. Așa cum afirmă teoria Efectului fluturelui: bătaia din aripi a unui fluture într-un capăt al lumii poate declanșa o tornadă în celălalt capăt.
Un alt aspect demn de apreciat este felul în care Fincher construiește tensiune crescândă și astfel conferă secvenței un ritm tot mai alert pe măsură ce se apropie de catastrofă. Cadrele devin tot mai scurte, tăieturile se înmulțesc. Spectatorul preconizează un eveniment negativ pentru că registrul stilistic și narativ se schimbă brusc: îl vedem pe protagonist întrebând de iubita lui în ceea ce pare a fi un spital al secolului trecut, pentru ca focusul să fie mutat apoi pe firul narativ al femeii din Paris, fără vreo legătură inițială directă. Însă această înșiruire de evenimente aparent nesemnificative este alternată cu povestirea repetiției lui Daisy, oferind la un nivel profund și încă neaccesibil înțelegerii noastre vaga impresie că toate acestea sunt interconectate.
Multitudinea de mișcări ale camerei (panoramări, lifturi, zoom-out-uri, traveling-uri), marcă a directorului de imagine Claudio Miranda, nu face decât să prelungească așteptarea dezvăluirilor: aceasta urcă de la picioarele agitate ale lui Benjamin pentru a releva figura lui îngrijorată, se plimbă de la cuierul în care este agățat paltonul femeii din Paris la telefonul care sună și îi decalează mai mult programul, trece de perdeaua decorativă de pe scenă pentru a surprinde coregrafia balerinilor, se îndepărtează de peisajul stradal de la geam pentru a ni-l arăta pe taximetrist, face tranziția de la ecranul negru la planul mediu al lui Daisy, accentuându-i prezența printre dansatori, sare de pe taxi pentru a dezvălui bărbatul pe care mașina aproape l-a lovit, alunecă de la stânga la dreapta pentru a cuprinde în cadru ceasul care nu a sunat și astfel nu a trezit personajul anterior menționat, face o panoramă pentru a releva vânzătoarea tristă din cauza despărțirii, urcă să evidențieze că Daisy se pregătește să plece sau coboară de pe dansatoare pe prietena ei care se încalță, anticipând ruperea șiretului.
Un alt element folosit creativ de către Fincher și echipa lui este cromatica secvenței. Scenele în care apare Daisy au tonuri calde, gălbui, reprezentative pentru planul subiectiv al protagonistului și pentru energia și exuberanța ei, pentru viața în stare pură pe care o emană înainte de accident, dar chiar și după, în camera de spital, pe când celălalt fir narativ este învăluit în nuanțe gri-albăstrui, un simbol al răcelii care vine din exterior, din planul obiectiv, odată cu o astfel de tragedie. Când balerina părăsește spațiul interior și iese în stradă, părul ei roșcat și paltonul galben sunt singurele pete de culoare din tabloul înghețat, mărturie a coliziunii dintre două lumi diametral opuse - privite prin filtrul personal al lui Benjamin.
Contrastul cromatic este vizibil în special în imaginea cu Daisy întinsă pe caldarâm, unde asistăm la o moarte spirituală: firea ei de artistă își dă ultima suflare într-o lume guvernată din ce în ce mai mult de avansul tehnologic și industrial. Nu este întâmplător faptul că o mașină - un produs al acestei înaintări științifice - este responsabilă de o asemenea crimă metaforică. De asemenea, Unghiul Păsării (în engleză i se mai spune și Unghiul lui Dumnezeu - adică din înaltul cerului, de deasupra scenei filmate) din care este filmat acest cadru amintește de o forță omniprezentă care ne dictează impasibil destinul.
Nu în ultimul rând, coloana sonoră creată de Alexandre Desplat este un companion aproape imperceptibil al monologului lui Brad Pitt, dar cu o mare încărcătură emoțională. Alternând în cadență și volum în funcție de firele narative arătate pe ecran, cu un ritm tot mai accelerat sincronizat cu cel al tăieturilor și atingând un crescendo după impactul nefast, muzica se împletește armonios cu imaginile migălos alese.
Astfel, secvența accidentului de mașină al lui Daisy din The Curious Case of Benjamin Button este deopotrivă o dovadă a măiestriei regizorului David Fincher în ce privește meticulozitatea construcției în compozițiile sale, dar și o puternică lecție de viață care urmărește spectatorul pretutindeni, determinându-l, conștient sau involuntar, să își analizeze viața "conectând punctele", cum ar spune Steve Jobs. Până la urmă, e de-a dreptul fascinant să te gândești cât de diferită ar fi putut fi viața unei persoane dacă ar fi luat alte decizii - asta fără să implici factorii externi care îi influențează traiectoria. Dacă eu aș fi urmat o carieră în matematică cum doream inițial, poate acum aș fi calculat probabilitatea ca întâmplarea din film să aibă loc în realitate în loc să analizez această secvență. Dar se pare că am fost mai norocoasă decât Daisy. Efectul fluturelui a lucrat până acum preponderent în favoarea mea.