Şi, desigur, se îndrăgosteşte. Platonic, presupunem, dat fiind ca posedă mentalul unui copil de 12 ani şi fizicul unui bătrân pe vremea când nu se inventase Viagra. Daisy este cea care îl vrăjeşte şi pe care o va căuta, găsi, pierde şi-apoi găsi din nou în cursul vieţii sale zbuciumate. O viaţă care îl poartă peste mări şi ţări la bordul unui remorcher, din apele calde ale New Orleansului până în cele îngheţate din Murmansk. Şi cum nopţile siberiene pot fi teribil de lungi şi de friguroase, tânărul Benjamin, cu pletele sale de bătrânel inofensiv, se adăposteşte în braţele lui Elizabeth (Tilda Swinton), o englezoaică frustrată în mariaj, "ice queen" cu buze fierbinţi, amatoare de vodcă şi îmbrăţişări clandestine.
Vreme trece, vreme vine, Benjamin se întoarce în Louisiana sa iubită şi, după varii jocuri de-a "mă iubeşte, nu mă iubeşte", îşi trăieşte povestea de amor cu aleasa inimii, Daisy cea cu piele de alabastru (Cate Blanchett), genul care inspiră pasiuni pure, potrivite pentru un suflet nevinovat de copil mare aşa cum pare sa aibă domnul Button. E poate cea mai reuşită parte a filmului aceasta în care Benjamin nu mai oscilează între senilitate şi copilării, ascultă Beatles cu iubita şi pare, în sfârşit, normal, cu trupul care şi-a ajuns vârsta din urmă. Dar orice miracol durează trei zile, iar cuplul de vis începe să scârţâie, ameninţat de apariţia unui viitor bebeluş - oops, pe Daisy o aşteaptă zile grele, crescându-şi consortul şi copilul deopotrivă. Aşa că soţul face gestul generos pe care îl aşteptam cu toţii - renunţă la fericirea conjugală, colindă lumea-n lung şi-n lat şi ne dă poveţe utile, rostite cu accent molcom, sudist, despre cum să ne facem curaj şi să ne trăim viaţa aşa cum ne place, indiferent de momentul când o luăm de la capăt. Poveţe numai bune de brodat pe goblen alături de "You never know what's comin' for ya", axioma Zen moştenită de la Queenie.
Cu siguranţă peregrinările lui Benjamin Button de-a lungul secolului XX ar fi putut fi mult mai amuzante dacă nu le-am fi văzut deja în Forrest Gump. Filmul se vrea o meditaţie melancolică despre viaţă, moarte şi timp, despre fericirea care ne scapă printre degete şi dragoste cu toate faţetele ei. Din păcate Fincher pedalează excesiv pe un sentimentalism destul de ieftin şi ici-colo scapă câte o metaforă dulceagă - precum pasărea aceea colibri, zburând din pieptul căpitanului de vas pe întinderea oceanului sau, mai târziu, în plin uragan. Pitt e absolut şarmant atunci când scapă de machiaj ("Eşti perfect", îi spune, excedată, şi Daisy / miss Blanchett), dar per total personajul său e mai mult un fundal pentru emoţiile celor din jur decât un om în carne şi oase - deopotrivă bătrân şi inocent, are o anume detaşare, de spectator al propriei vieţi stranii şi întortocheate. O viaţă de băiat alb şi ciudat, crescut de o negresă, complet indiferent la prejudecăţile rasiale ale vremii. De băiat şi bărbat "2 în 1" care nu e niciodată ceea ce pare a fi.
Alături de el, Cate Blanchett este, ca de obicei, o apariţie eterică şi delicioasă, de la mişcările senzuale de balet până la drăgălăşenia copilăroasă, iar Tilda Swinton face un rol secundar atât de reuşit încât iubirea nelegitimă din holurile tăcute ale hotelului siberian o întrece în intensitate pe cea cuminte şi dulce-luminoasă din exoticul New Orleans. Când nu e excesiv de siropos, The Curious Case of Benjamin Button e un film plăcut vederii, pe alocuri emoţionant, cu o coloană sonoră reuşită. Doamnele îşi pot clăti retina cu zâmbetul viril al lui Brad Pitt, domnii pot admira dezinteresat picioarele graţioase expuse generos de Cate Blanchett. Dar nu aşteptaţi revelaţii cinematografice de la filmul lui Fincher - în locul lor veţi primi doar efecte speciale.