Anestezic - The Curious Case of Benjamin Button

Povestea unui personaj care îmbătrîneşte invers - care se naşte cu organismul unui om de 80 de ani şi devine tot mai tînăr pe măsură ce înaintează în vîrstă, sfîrşindu-şi viaţa ca bebeluş - e plină de posibilităţi satirice, poetice, filozofice. Scott Fitzgerald a explorat o mică parte din ele în povestirea lui din 1921, Strania poveste a lui Benjamin Button (sursa filmului oferit acum de David Fincher), iar tînărul scriitor american Andrew Sean Greer le-a explorat pe îndelete în romanul său din 2004 (tradus în 2006 la Humanitas), Confesiunile lui Max Tivoli. Romanul lui Greer e, de exemplu, o meditaţie despre tînjire şi regret. Disfuncţia "monstruoasă" a protagonistului funcţionează ca o lentilă amplificatoare prin care cititorul poate vedea cît de mult din viaţă - dintr-o viaţă normală - se consumă în tînjire, respectiv în regret, în frustrarea lui "e prea devreme" şi în tristeţea lui "e prea tîrziu". În fond, atunci cînd Max se îndrăgosteşte pentru prima dată, el nu suferă altfel decît orice alt puber a cărui ignoranţă cască un hău de netrecut între dorinţă şi realizarea ei. Iar spre sfîrşitul vieţii, cînd îşi scrie memoriile, spiritul lui nu e mai uzat, nici mai gheboşit de fructele grele ale experienţei, decît al altor bătrîni. Numai că, fiind un om care la vîrsta primei iubiri arată ca un bătrîn, iar la vîrsta amintirilor arată ca un mucos, pentru el e simultan prea devreme şi prea tîrziu aproape tot timpul. Întreaga lui viaţă se consumă în tînjire şi în regret.

Aceste emoţii îi sînt aproape complet străine lui Benjamin Button (Brad Pitt), aşa cum îl vede David Fincher. Sufletul lui nu se însingurează în copilărie, din cauza trupului de bătrîn care-l îngrădeşte. Nu se zgîrie în adolescenţă. În cursul anilor nu acumulează nici rugină, nici aur. Atunci cînd se presupune că are 50 de ani, dar arată de 30, n-ar trebui să existe ceva în ochii sau în ţinuta lui, care să facă diferenţa dintre anii pe care-i are şi cei pe care-i arată? Nu neapărat un supliment de tristeţe; putea fi şi un supliment de ironie, de înţelegere amuzată - orice, numai să fie un supliment de substanţă. Dar el e doar un vlăjgan mulţumit de sine - un plăvan. Are o groază de experienţe - vizitează Rusia anilor '30 ca marinar, luptă în al doilea război mondial ş.a.; unele îi prilejuiesc cîte un gînd profund de o imensă banalitate, pe altele le comentează, asemenea lui Forrest Gump (scenaristul e acelaşi Eric Roth), cu aforismul preferat al maică-sii ("Niciodată nu se ştie ce urmează."), dar niciuna nu se depune cu adevărat, nimic nu se corupe sau se îmbogăţeşte cu adevărat în el - de fapt nu le trăieşte, ci le bifează. Filmul ne povăţuieşte să îmbrăţişăm experienţa, dar de fapt fuge de complexitatea ei - transformă viaţa într-un parc tematic. Benjamin încă mai arată ca un bătrîn atunci cînd face cunoştinţă cu fetiţa pe care o va iubi tot restul vieţii, dar realizatorii trec peste aspectele transgresive, "perverse", ale începutului lor de idilă cu un tact care de fapt e laşitate. În Rusia, eroul are o aventură cu o femeie (Tilda Swinton) experimentată, nevrotică şi măritată cu un spion - pe scurt, periculoasă pentru un adolescent ca el -, dar totul se termină perfect aseptic, cu un bileţel de adio şi numai gînduri bune de ambele părţi. Tatăl care l-a abandonat reapare şi-i lasă moştenire fabrica lui, ca să nu mai trebuiască să-şi facă griji pentru supravieţuire. În urma unui accident, marea lui iubire (Cate Blanchett) e silită să renunţe la cariera ei de balerină şi să se consoleze cu aceea de soţie şi mamă, iar ambiţiile ei retezate nu se infectează cîtuşi de puţin, nu picură nici măcar un strop de acreală în căsnicia ei perfectă cu Button. Pe scurt, acesta trăieşte sub un clopot de sticlă. În multcriticatul său discurs de la gala Globurilor de Aur, comicul Sacha Baron Cohen a descris ...Button ca pe un film "despre un om care cu cît îmbătrîneşte, cu atît arată mai tînăr", adăugînd că acelaşi fenomen se poate constata la mulţi dintre membrii comunităţii hollywoodiene. Nu-i exclus ca părintele lui Borat să fi pus degetul pe rană: sub stratul său subţire de ghiduşie picarescă, ...Button e un vis blegos născut în acea Californie a lifting-urilor în serie şi a cursurilor de tip "Cum să ajungi la înţelepciune în zece paşi"; singurul lucru care mai tulbură un pic această visare e frica de moarte, dar pînă şi ea e cloroformată.

Sigur, simetria poveştii de dragoste - la început, el e bătrîn şi ea e fetiţă, iar la final ea e bătrînă şi el e bebeluş - are o putere de fascinaţie, iar ultima apariţie a lui Pitt, arătînd ca la 16 ani, are ceva magic. Dar în rest, frumuseţea vizuală a filmului e aceea a unei cărţi poştale de Sărbători - e frumuseţe pentru cei ce echivalează frumosul cu respingerea oricărei complexităţi emoţionale. Magia lui e de fapt laşitate şi prostie.