I shall tell you what occurred, and let you judge for yourself."
Aşa începe The Curious Case of Benjamin Button, un bărbat ce se naşte bătrîn şi sfîrşeşte în moarte copil, povestită de F. Scott Fitzgerald la începutul secolului trecut, la cîţiva ani după apariţia Metamorfozei lui Kafka. Două poveşti înrudite prin atmosferă, prin personaje, prin lumea care prinde viaţă, două poveşti cu oameni la fel de reali precum cei care le citesc.
După aproape un secol, cu alte mijloace, povestea lui Benjamin Button este rescrisă şi ne cufundăm în lumea nou creată sperînd ca, în final, esteticul să prevaleze. Cele două poveşti sînt total diferite şi un singur amănunt le leagă - strania naştere a unui bătrîn, dar cum nu-i bine să comparăm mere cu pere şi cum mijloacele sînt total diferite nu ne vom lega de poveştile în sine, ci de modul cum filmul reuşeşte sau nu să creeze o lume, o atmosferă.
Fincher & Co. spun povestea unui om care se naşte bătrîn şi pentru care a trăi înseamnă o întinerire continuă. Provoacă moartea mamei, îşi oripilează tatăl cu trupul lui plin de încreţituri, cu scîncetele de bătrîn şi e abandonat (unde altundeva?) într-un azil de bătrîni. Creşte printre ei şi, chiar de se integrează fizic, mental e un copil. Învaţă să descopere lumea prin ochi de copil, se joacă cu soldăţei de plumb şi, de n-ar fi ţintuit într-un scaun cu rotile, ar ieşi la colţul străzii să fie în mijlocul celor de-o vîrstă. Apoi creşte, îşi găseşte o slujbă, are primele experienţe sexuale, bahice, se îndrăgosteşte, colindă lumea, se îndrăgosteşte iar, devine tată. Într-un cuvînt o viaţă asemeni multor altora şi, cu excepţia micului amănunt (întinerirea continuă) ar fi fost un exemplu clasic de bildungsfilm hollywoodian, dar tocmai acest amănunt, ce ar trebui să fie punctul nodal al poveştii, duce la eşecul ei, căci contradicţia apărută (înaintea morţii Benjamin mental e la fel de copil ca la început, chiar dacă mimarea pierderii memoriei s-ar dori pusă în legătură cu îmbătrînirea) distruge întregul eşafodaj. Pînă şi povestea dintre erou şi Daisy e la fel de fel de artificial construită prin emoţii facile şi previzibile.
Dacă vezi întîi filmul, aşa cum şi eu am făcut-o, şi ştii doar că e o adaptare după o nuvelă a lui F. Scott Fitzgerald rămîi dezamăgit. Nimic din scriitura şi atmosfera romanelor sale.
Dar nuvela e cu totul altă poveste. Aici absurdul naşterii (mai ales faptul că Benjamin la naştere are 1m şi 72 cm, e om întreg) se integrează atît de bine în tramă încît înlătură orice reţinere, crezi că aşa a fost, că era normal să se nască aşa. Eroul are o viaţă atît de banală încît eşti sigur că Benjamin a trăit cu adevărat, că, dacă ai noroc, îl vei zări la un colţ de stradă, pe cînd cel din film trăieşte într-o vîrstă de aur dintr-o soap opera - atît de pierdut în fantastic încît ştii că nu-l vei întîlni niciodată, că nu-ţi aparţine, că nu te ajută să înţelegi nimic din viaţă, că nu te ajută să mergi mai departe.
După Love in the Time of Cholera, The Curious Case... se înscrie în lunga serie a ecranizărilor şi a filmelor ratate pentru că se uită mereu vechea povestea drumului şi a oglinzii.
Dezamăgiţi de Fincher, să încheiem ajutaţi de Fitzgerald:
"Then it was all dark, and his white crib and the dim faces that moved above him, and the warm sweet aroma of the milk, faded out altogether from his mind."