Pesemne că Aurelia Matei s-a cam plictisit să fie disputată de Argeş şi Dâmboviţa, fiind născută pe limita iluzorie dintre cele două judeţe, ba în satul Strâmbu, zic argeşenii, ba în cătunul Humuleşti, pretind dâmboviţenii, şi, ca să scape de un război steril, din care n-ar fi câştigat nimeni nimic, a învăţat într-o bună zi să zboare.
A făcut-o într-atât de bine, încât s-a înălţat până la cer, iar când s-a întors printre noi, ca absolventă a Institutului "Nicolae Grigorescu", pe spate îi crescuseră două perechi de aripi trainice de pescăruş, albe, seara, şi viorii, dimineaţa. Nişte domni mai cârtitori din fire au zis atunci că n-ar fi de pescăruş, ci de pelican, iar nişte cucoane mai firoscoase din constituţie au garantat cu mâna pe inimă că sunt, în cel mai neinspirat caz dintre toate câte i se pot întâmpla unui artist în viaţă, aripi de lebădă. În discuţie s-au băgat şi nişte constructori de aeroplane, care au emis pretenţia că aripile Aureliei nu sunt de pasăre, ci de liliac, domnule, credeţi-ne pe cuvânt, că noi ştim ce spunem, că noi suntem licenţiaţi în mecanică aerospaţială, bionică şi aerodinamică.
Aurelia a zis atunci că face o demonstraţie, ca să curme nişte dispute tot atât de inutile precum cea legată de judeţul în care s-a născut. Şi-a ales mai multe zile în care în tablourile ei cerul era pe jumătate senin, iar pe de cealaltă, bucălat de nouri sidefaţi şi aurii şi a fâlfâit cu putere din aripi, iar când a ajuns sus în slava crugului, din ea n-a mai rămas nimic altceva decât un stol de pescăruşi, un cârd de pelicani sau un pâlc de lebede, care tractau şi învăţau să zboare un aeroplan cu aripi fosforescente de liliac.
Cam aşa pictează Aurelia Matei, şi când îi vezi tablourile simţi că învingi gravitaţia şi că te ridici uşor de la pământ, ca un pui de Icar la primul său zbor peste lume.
Aurelia Matei, Pictură, Galeria Orizont, B-dul Nicolae Bălcescu nr. 23 A.