Socratov cu semn schimbat - Platonov

Am constatat de-a lungul anilor, cu surprindere și bucurie, că există un număr deloc nesemnificativ de oameni, fie ei spectatori pasionați sau oameni activi în domeniul teatrului, pentru care Bulandra anilor '90 e un reper major. Atât valoric, cât și sentimental. Acestor oameni, printre care mă număr, li se pune un nod în gât atunci când intră în sălile de la Grădina Icoanei și Izvor. Pentru că dl. Liviu Ciulei, pentru că doamna Cătălina Buzoianu, pentru că Ducu Darie, pentru că Tompa Gábor, pentru că Mihai Măniuțiu, pentru că acei actori, acele spectacole, acele seri. Pentru mulți dintre noi, aceia sunt anii și acelea sunt scenele care ne-au îndrăgostit definitiv de teatru.
 
***
Regizorul și profesorul UNATC Theodor-Cristian Popescu a înscenat la Bulandra Grădina Icoanei, în premieră națională, Platonov-ul dramaturgului, scriitorului și regizorului de teatru britanic David Hare (excelent tradusă în românește de actrița Irina Velcescu). Toate celelalte versiuni prezentate în România ale Piesei fără titlu, cel dintâi text din portofoliul lui Cehov, s-au bazat pe alte adaptări. De pildă, pe cea a unui alt britanic, Michael Frayn, numită Miere sălbatică, cum a fost cazul montării realizate de macedoneanul Aleksandar Ivanovski în 2018, la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești. Sau pe cea a regizorului însuși, cum e cazul Platonov-ului lui Alexandru Dabija, de la TN Radu Stanca din Sibiu, din 2012.

În versiunea Hare - Popescu, Platonov e interpretat de, probabil, cel mai important actor al Bulandrei acestor ani, Șerban Pavlu (dl Rebengiuc nu participă la concurs - aici se impune nuanța conform căreia în multe din gesturile, grimasele și felurile de a fraza ale lui Pavlu sunt de găsit ecouri din actoria lui Victor Rebengiuc). În versiunea Hare - Popescu - Pavlu, Platonov e magistral definit de ultima scenă, de departe cea mai puternică a întregului spectacol. Acolo, în acele secunde tăcute, în fum de țigară și lumini de zi (fundamentală e culoarea luminilor gândite de Cristi Niculescu pentru înțelegerea spectacolului), primul mare personaj al lui Cehov ne privește și ne râde în față.

Luminile lui Cristi Niculescu împart spectacolul în două și ceva. Primul act și ultimele scene din ultimul se joacă la lumina limpede a zilei. Actele doi și trei se întâmplă sub reflectoare multicolore, care își schimbă nuanțele, cel mai adesea pale, cu repeziciune. Începutul actului patru e luminat, la răstimpuri, de un neon strâmb, cvasi-vertical, ce ar putea simboliza o dereglată / gata să se prăbușească legătură între pământ și înalt (spațiu scenic: Cosmin Ardeleanu).

Platonov își biciuie prietenii, iubitele, dușmanii cu replici atroce la început și la sfârșit de spectacol. În acele porțiuni de lumină clară, învățătorul de țară e necruțător, dând la o parte ultimele două litere din propriul nume și răsturnând bunătatea intrinsecă a marelui personaj al lui Platon. Căci Socrate își lua contemporanii la întrebări, le demasca micimea și impostura pentru a-i face mai buni. Pentru Platonov, mai binele nu există, așa că, la dracu' cu toți, him included. Pe bază de comedie, cvasi-ieșire din personaj, adresare bidirecțională (celor de pe scenă, celor din sală), Pavlu e minunat pe acest segment.

Platonov se dedă umbrelor, confuziilor, extazelor, disperării în cețoasele acte de mijloc. Pădurea actului trei amintește de Visul unei nopți de vară. Apucăturile și ideologia lui Osip (Cătălin Babliuc) duc cu gândul la Caliban. Șcerbuk (Gheorghe Ifrim), Bugrov (Marius Chivu) și carismaticele lor burtici rostogolinde (rolling sto-machs) au ceva din Stephano și Trinculo (musai de văzut Radu Lărgeanu și Adrian Cucu în Furtuna lui Tompa de la TN Cluj!). Sincronizarea / complementaritatea dintre luminile de club / bar de noapte / vis de Lynch ale lui Niculescu cu jazzy-muzicile / neliniștitele sunete by Andrei Raicu & Bogdana Dima accentuează strania și apetisantă senzația de fantastic, vag suprarealism. Ce păcat că în acest context excelent construit opțiunea artistică a privilegiat un stil de interpretare, din partea mai tuturor actorilor, în cheie exclusiv realistă, adesea șablonard-previzibilă, uneori deranjantă pe bază de tonalități ridicate și gesturi excesive.

Când și-a început cariera de dramaturg, Cehov a avut, printre țeluri, desprinderea de dramaturgia timpurilor sale. O dramaturgie bazată mai ales pe melodramă (vezi și miștourile pe temă strecurate de contemporanul Caragiale), pe țipete și istericale, pe agitație, confuzie și cacofonie. S-a tot spus că Piesa fără nume a fost ținută la sertar de autorul ei pentru că n-ar fi reușit, în chip convingător, să se desprindă de această tradiție. Și totuși, de-a lungul fix secolului care a trecut de la publicarea sa (19 ani după moartea lui Cehov), piesa s-a arătat a fi capabilă să provoace montări care să ilustreze această desprindere. Pesemne că asta s-a întâmplat mai ales atunci când spectacolele au evitat cheia realistă de interpretare sau au folosit-o în doze mici, atent cântărite.

Rodica Lazăr (probabil cea mai importantă actriță a momentului din trupa Bulandrei) știe să facă loc fără stridențe nesiguranței / nevoii de iubire în alura de femeie dominatoare, independentă, sigură pe sine care e Anna. Daniela Nane (Sofia) convinge cu precădere în primele două acte, când ezitările și deruta ei potențează comicul din interpretarea lui Pavlu. Silvana Negruțiu nu se abate de la liniaritatea naivei bunătăți a Sașei. Teona Stavarachi îi împrumută Mariei un aer de intransigentă jună contemporană.

În relație cu cele patru potențiale femei din viața sa, Platonov convinge atunci când pare un anti-Prospero pus pe distrus insula și oamenii săi și nu prea convinge când se vrea un june zbuciumându-se în cleștele amorului și ratării. Ceva-ul diabolic din ochii lui Pavlu e sublim, ceva-ul disperat din gestica sa e infernal. Luați monologul lui de aproape final, care vorbește de moartea sa și a noastră (de 2-3 ani, deja) & scena de final și comparați-o cu scenele în care își deplânge soarta și nehotărârea.

***
Theodor-Cristian Popescu, probabil în complicitate cu scenograful Cosmin Ardeleanu, a redat sălii din Grădina Icoanei rândurile de spectatori așezate de-a stânga și de-a dreapta spațiului de joc. Ecou al anilor '90, al acelui Patul lui Procust în care șuvoaiele pornite din sifoanele de pe plaja din Balcic ajungeau adesea pe hainele liceenilor-spectatori. La reprezentația din 9 martie curent, multe dintre acele locuri au fost ocupate de tineri. Poate liceeni, poate studenți la UNATC (co-producător al spectacolului, alături de Bulandra, prilej pentru încă studenții masteranzi Matei Constantin (Kiril), Eduard Păuna (Serghei), Teona Stavarachi / Ana Radu (Maria) și Isabela Chitoșca (Katia) să facă parte din distribuție).

În stagiunile de pe urmă, Bulandra încearcă să revină la nivelul unde, în ultimele decenii, au ținut-o doar spectacolele lui Andrei Șerban și prea puținele montări ale lui Ducu Darie. Platonov e cu siguranță un pas înainte față de Azilul de noapte (premieră de acum un an, de acum un an, în regia lui Vlad Cristache).

Ceva însă nu se învârte cum trebuie. Încă. Aerul proaspăt își face loc cu timiditate. Și aici nu e vorba de calitatea actorilor, de alegerea regizorilor, de selectarea repertoriului. E mai degrabă vorba de lipsă de viziune, de încredere, de solidaritate, de entuziasm. De acel ceva care făcea din acest teatru, acum câteva decenii, locul unde oamenii învățau să iubească. De acel ceva care face azi din Teatrul Maghiar de Stat din Cluj (fratele întru aspirații, pedigree și valori al Bulandrei) locul de unde oamenii ies transformați.

Alt final în afara unui nod în gât n-am.