Ochiul lui Cehov - Platonov

Într-un text inclus în caietul-program al spectacolului Platonov de la Bulandra (adaptare de David Hare după Cehov, în traducerea Irinei Velcescu și în regia lui Theodor-Cristian Popescu), surprinde plăcut și chiar impresionează pledoaria lui Cosmin Ardeleanu (cel care a gândit spațiul scenic) pentru o reprezentare vizuală - și teatrală, în sensul bogat al termenului - fără o metaforă "autoritară", "contondentă". Textul lui Cosmin Ardeleanu, pe cât de elegant stilistic fără prețiozitate (amintind de critica de artă a lui Andrei Pleșu), pe atât de subtil, este de fapt un mic manifest. Scenograful se declară împotriva construirii unui spectacol ca o succesiune lineară, unidirecționată de simboluri pre-determinate; și arată ce "simbolizează" scena albă, vălurită, linia de neon și stâlpii negri care sunt montați în pauza spectacolului de peste trei ore. Ce înseamnă oare scena albă și valurile ei? Cosmin Ardeleanu explică: "nici valurile, nici stâlpii ridicați acum înaintea dumneavoastră n-au simbolizat nimic atunci când i-am desenat prima oară la planșeta mea. (...) În toate schițele mele, de la o repetiție la alta, am căutat numai senzațiile desenelor pe care le încercam; ele nu semnificau neapărat ceva.".

De mai multe ori și eu am încercat să explic cititoarelor și cititorilor de literatură, educați artistic și estetic în sensul unei structuri de adâncime ori de profunzime a oricărui text poetic sau prozastic, că literatura nu lucrează exclusiv cu simboluri. Că există, de pildă, și o poezie de notație, de atmosferă; sau o scenă de roman în care personajele participă la o conversație la o serată, și asta nu semnifică mai mult decât este, adică o scenă de societate. Însă școala ne-a obișnuit cu interpretarea simbolică, aceasta devenind o cheie universală a "înțelegerii" unui text. Căutăm mereu "dedesubturi", adâncimi, un arierplan textual, un subsol la care ajungând vom da peste tainele poemului sau ale nuvelei. Cosmin Ardeleanu enumeră, în excelentul său text intitulat Metafora contondentă, diferite interpretări care s-au dat scenei lui albe și vălurite: 1. Ea s-a "umflat" în urma unui cataclism; 2. Este "yin-ul introvertit, feminin, unduitor și grațios"; la care adaug varianta a treia din textul regizorului Theodor-Cristian Popescu din același caiet-program: 3. "e umflată de dedesubt, ondulată, ca un covor zburător". Pe care dintre ele o alegem, ce simbolizează de fapt scena spectacolului?

Minimalism și realism

Răsturnând obișnuințele noastre interpretative, scenograful și regizorul au oferit un spectacol de un minimalism exemplar, în care decorul a fost "epurat" până la dispariție și absență, iar pe scena care poate însemna atâtea nu a mai existat nimic interpus între prestația actorilor și privirea spectatorilor. Mai mult, ca să fie eliminat orice element considerat, iată, de prisos, în dreapta și în stânga scenei, pe ambele laturi ale ei, au fost dispuse rânduri de spectatori (evident, nu e o noutate, scena de la Bulandra - sala Toma Caragiu a fost gândită special astfel, dar nu s-au păstrat mereu acele rânduri de spectatori). Scena era astfel înconjurată din trei laturi ale ei de ochii spectatorilor, ca la o gală de box unde în jurul ringului gol în care se înfruntă cei doi boxeuri, acompaniați de un arbitru, se află suporterii care trăiesc cu intensitate confruntarea. În fine, pe o aceeași linie a unui modernism minimalist de cea mai bună factură se plasează și jocul fin al luminilor (Cristi Niculescu). Spectacolul începe și se continuă cu sala plină de spectatori luminată a giórno, de ce?, fiindcă în Platonov personajele cehoviene se întâlnesc într-o zi foarte călduroasă; ulterior, lumina devine din ce în ce mai discretă, până când se stinge cu totul în sala "Toma Caragiu" de la Bulandra, în acord cu înserarea din viața cotidiană a personajelor de pe scenă. Minimalismul modernist și realismul cu ochiuri atât de mici la plasă interferează în concepția și viziunea întregului spectacol; iar dacă ar fi să interpretez la rândul meu scena albă și vălurită, eu aș spune că e însăși viața omului, cu toate ale ei, cu suișuri și coborâșuri. La un moment dat, un personaj "scapă" un pahar pe jos, acesta capătă o mică mișcare de rotație pe un "val" al scenei - și totul este atât de firesc și de adevărat în acest episod "mărunt" încât realizezi că teatrul făcut cu dragoste și cu profesionalism poate obține emoție pură din orice.

Spectacolul a fost aproape fără cusur, susținut pe de o parte de textul cehovian, iar pe de alta - de jocul multor actori. Un text cehovian este în sine un certificat de calitate (ca și unul shakespearian). Oricum ar fi viziunea regizorală și prestația unor actori, din orișice spectacol, dacă textul a fost scris de Cehov și regizorul se "ține" de el, spectacolul se va ridica deasupra reprezentării propriu-zise. Paginile cehoviene sunt atât de substanțiale, de profunde, de subtile, de exacte în litera și în "haloul" lor, încât a pune în scenă o piesă de Cehov e ca și cum ai face salturi mortale la trapez, dar cu o plasă trainică de siguranță dedesubt. Astfel, am regăsit în spectacolul Platonov cunoașterea în profunzime și în amănunțime a sufletului omenesc, complexitatea personajelor feminine și masculine, melancolia coabitând cu grobianismul și delicatețea cu cinismul; am regăsit radiografierea atât de precisă a universului nostru lăuntric, precum și a relațiilor și raporturilor familiale și micro-sociale; am regăsit sufletul slav, rusesc, "larg" într-un mod maximalist, unul și același personaj putând provoca silă și totodată milă, fiind simultan un "călău" și o "victimă", cu și fără ghilimele...

O piesă de tinerețe

Aceasta e o piesă de tinerețe a lui Cehov, pare-se chiar prima a lui, începută pe la 18 ani (!) și "făcută publică la aproape douăzeci de ani de la moartea sa". Ea a avut, în comparație cu alte piese cehoviene, un destin mai degrabă modest: după cum aflăm din extrasele din caietul-program, din The Cambridge Companion to Chekhov (2000), "ar fi fost abandonată de Cehov după ce a fost respinsă de Teatrul Malîi și de actrița Maria Ermolova, căreia i-o încredințase"; "la momentul descoperirii, nu a fost întâmpinată cu un prea mare interes, iar pentru o lungă perioadă a trecut aproape neobservată"; "reprezentarea scenică a textului inițial, în ciuda tuturor tăieturilor și modificărilor făcute de Cehov, ar fi durat peste 5 ore, introducând 20 de personaje, în 83 de scene". Și totuși, în pofida acestor accidente de parcurs (o excepție fericită: filmul lui Nikita Mihalkov Piesă neterminată pentru pianină mecanică, pe care eu l-am văzut prima oară copil fiind, înainte de Revoluție, datorită lui Valeriu Cristea), Platonov este un text pur cehovian, purtând cu fiecare replică a fiecărui actor din distribuția atât de numeroasă geniul caracterologic al lui Cehov. Da, sunt multe personaje în această piesă și nu e deloc ușor să fii în "priză directă" timp de trei ore pentru a nu scăpa nicio inflexiune verbală, niciun gest aparent "mărunt", niciun detaliu "neimportant". În textul lui Cehov și pe scena albă de la Bulandra, toate și totul contează, nimic nu este de prisos, piesa și spectacolul compunându-se dintr-o multitudine de nuanțe psihologice și morale, în cercurile concentrice ale eului, cuplului, maternității și paternității, fraternității, familiei, clasei sociale, societății, nației. Fiecare personaj a fost unul multi-dimensional și ireductibil la o anumită formulă, la un pattern tipologic, la o categorie. Iar dramatismul piesei a crescut într-un mod, așa zicând, învăluitor, Platonov începând într-un registru mai lejer pentru a avansa lent, dar inexorabil, către un final de o tensiune aproape insuportabilă. Un text dramatic cehovian oferă, cum spuneam, totul, într-un mod gradat, și cu o gradație atât de fină, încât poate fi insesizabilă. Mă bucur că regizorul a avut "răbdare" cu acest text, lăsându-l în reprezentarea pe scenă să avanseze și să crească, să treacă prin toate fazele și etapele piesei. Teatrul nu este entertainment; și el trebuie să asculte de legile Artei, nu ale comodității spectatorului și confortului de receptare.

Actorii de la Bulandra și UNATC

Pe linia privirii necruțătoare a lui Cehov, mergând, în direcția fixată de marele dramaturg, către ei înșiși, către sufletul omenesc și mintea fiecăruia, au fost actorii de la Bulandra și cei, foarte tineri, de la UNATC. Rolul cel mai dificil și totodată cel mai eclatant al spectacolului a fost cel al lui Șerban Pavlu, care l-a interpretat pe Platonov într-un mod strălucit. Pavlu a reușit să compună și să re-compună, sub ochii noștri, universul întreg de sentimente, senzații, accente histrionice, ironice, sentimentale, nostalgice al personajului titular, învățătorul de țară în jurul căruia pivotează întreaga piesă. Nicio notă falsă, nimic exagerat, prea "retoric", declamativ sau, dimpotrivă, șters și fără scânteiere în jocul actorului, căruia i se cuvin cele mai înalte calificative. Un rol foarte bun a făcut și Rodica Lazăr, jucând-o pe Anna, "Generăleasa"; iar o altă prestație actoricească de înaltă clasă a fost cea a lui Marius Chivu, interpretându-l pe Bugrov, în cheia abjecției simpatice, a ticăloșiei căreia nu i se simte otrava și provoacă hohote de râs. Toată echipa de actori a fost la înălțimea textului cehovian, chiar și cei mai tineri de pe scena vălurită, care sunt în prezent studenți la Master Arta Actorului, la UNATC.

Închei cronica la acest spectacol memorabil cu un amănunt ce mi se pare foarte în spiritul piesei cehoviene. La un moment dat, o sticlă de pe scenă s-a rostogolit până la picioarele unei spectatoare aflate în primul rând, pe o latură a scenei. Cu cel mai firesc aer din lume, spectatoarea a luat sticla și a pus-o la loc pe scena aflată foarte aproape de ea. La fel de firesc, jocul actorului a continuat - fiindcă nu se întâmplase în fond nimic din ceea ce nu trebuia să se întâmple. Teatrul lui Cehov este Viața însăși, iar noi spectatorii jucăm, volens nolens, pe scena teatrului laolaltă cu actorii. Ne trăim existențele simțind ce simt și ei, gândind ce gândesc și ei, visând ce visează și ei, regretând ce regretă și ei. Dat fiind acest uimitor continuum teatru-viață, nu m-aș fi mirat prea mult dacă, în cursul spectacolului Platonov de la Bulandra, actorii toți s-ar fi oprit dintr-odată pentru a privi cum trăim și noi, cei din sală.

O galerie foto de Dinu Lazăr poate fi văzută aici.

Platonov, adaptare de David Hare după A.P. Cehov
 Traducerea: Irina Velcescu
Regia: Theodor-Cristian Popescu
Spațiu scenic: Cosmin Ardeleanu / Costume: Maria Miu
Lighting design: Cristi Niculescu
Muzică și sound design: Andrei Raicu și Bogdana Dima
Asistent regie: Nora Zamfir
Regie tehnică: Mihaela Oance
Distribuție: Șerban Pavlu (Platonov), Rodica Lazăr (Anna), Daniela Nane / Anca Androne (Sofia), Silvana Negruțiu / Oana Tudor (Sașa), Gheorghe Ifrim (Șcerbuk), Dan Aștilean (Ivan), Constantin Dogioiu (Nikolai), Lucian Ifrim (Porfiri), Cătălin Babliuc (Osip), Marius Chivu (Bugrov), Matei Constantin (*) (Kiril), Eduard Păuna (*) (Serghei), Teona Stavarachi / Ana Radu (*) (Maria), Isabela Chitoșca (*) (Katia)
(*) Studenți la Master Arta actorului, în cadrul Departamentului Actorie, Facultatea de Teatru, Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale", București - în cadrul programului de practică, susținut de UNATC în parteneriat cu Teatrul Bulandra.