Când documentarul a fost filmat, Nadeem Shehzad și Mohammad Saud se pregăteau să-și mute spitalul improvizat de la demisolul casei într-un spațiu mai mare, pe terasă, iar ONG-ul lor, Wildlife Rescue începea să devină o treabă serioasă, sprijinită moral (presupun că și material) de o specializare pe care unul dintre frați urma să o facă în SUA după un articol din New York Times care i-a făcut celebri (filmul e producție Marea Britanie - India - SUA).
All That Breathes nu e sofisticat și nici explicativ, dar imaginile cu frații cărând păsările în cutii și îngrijindu-le pe bandă rulantă, ca la război, intercalate cu cadre poetic-apocaliptice ale păsărilor planând pe lângă coșurile de fum, cu frații înotând în apa rece a râului să salveze o pasăre rănită sau cu nenumărate alte viețuitoare filmate printre reziduurile civilizației, trezesc în spectator resorturile ascunse ale umanității.
Suntem cu toții egali și legați unii de alții
Deși nu toți am lua din stradă o pisică cu pui și am împușca un urs care nimerește speriat pe străzile din oraș (cum s-a întâmplat la Sibiu în 2016), ne emoționează când auzim la știri de oameni (pompieri sau simpli cetățeni) care își riscă viața salvând animale. Dar sensibilitatea noastră are grade diferite. Despre o femeie care hrănește pisici fără stăpân spunem că o face pentru că n-are copii, mai bine ar lua un copil de pe stradă. Ne mai gândim poate și că pompierii sunt plătiți să facă asta, că în cazul urșilor s-au încercat toate variantele, că asociațiile de protecție a animalelor asta fac: salvează animale.
Ceea ce reușește acest documentar e să transmită aproape numai prin imagini un adevăr simplu. All That Breathes / Tot ceea ce respiră, înseamnă, în contextul filmului, că suntem cu toții egali și legați unii de alții. Nu doar oamenii între ei, ci toate ființele, după un principiu aflat dincolo de religie, spiritualitate, ecologie ori corectitudine politică.
Iar respectul se rezumă la ceva simplu: nu poți ignora o ființă care are nevoie de ajutor. Cine s-ar arunca în apă pentru un animal s-ar arunca și pentru un om, sunt sigură de asta. Dar cei care consideră omul superior celorlalte viețuitoare poate că nu s-ar arunca nici pentru un om.
Un alt mod de a ne arăta respectul
Am văzut filmul în zilele când citeam pe Scribd.com o carte foarte interesantă, Animal Reiki: Using Energy to Heal Animals in Your Life. Autoarele ei, Elizabeth Fulton și Kathleen Prasad, locuiesc în SUA și practică Reiki mai ales pe animale. Nu e prima carte pe acest subiect, dar are multe povești fascinante din practica autoarelor. Această metodă japoneză noninvazivă de relaxare și vindecare prin energia universală, transmisă prin corpul practicantului, poate fi folosită de oricine. Nu are contraindicații, nu face rău, te conectează la tine, la ce e în jur și deasupra.
Animalele adoră Reiki și, spre deosebire de unii oameni, nu pun la îndoială energia pe care o primesc prin mâini sau de la distanță. Nu doar că se relaxează, dar îți arată singure că le face bine. Îți cer Reiki atunci când au nevoie, se așază pe mână cu locul unde vor să le dai Reiki dacă sunt pisici sau căței, oftează de plăcere în timpul tratamentului și moțăie, te ling pe mână la sfârșit, sunt pe urmă mult mai afectuoase, pe lângă că simptomele le trec cu totul sau se ameliorează dacă au boli incurabile. Dacă sunt animale sălbatice sau agitate, îți caută prezența și se întorc cu zona afectată spre tine.
Nu se știe cum acționează Reiki, deocamdată știința nu a demonstrat cum se transmite energia prin mâini sau la distanță (corpul practicantului e doar un canal), dar animalele n-au problema asta. Se conectează imediat la sursă, o recunosc. Poate că încă sunt legate de ea, așa cum și noi poate că suntem, dar mintea ne împiedică să ne amintim.
Autoarele nu vorbesc în carte despre "proprietari" sau "stăpâni" ai pacienților lor, ci folosesc termeni ca "oameni" și "persoane". Recomandă, la fel ca în cazul Reiki-ului pe oameni, să ceri voie animalului înainte de a începe o ședință, să nu-i faci dacă nu vrea, să-i spui să-și ia atâta energie câtă are nevoie. Lucrează mult cu adăposturi și au observat că, în foarte multe cazuri, animalele pe care au lucrat au fost adoptate la scurt timp după tratament. Adică au avut noroc.
La coadă la tratament și pozat
Paginile care m-au bântuit câteva zile sunt cele în care una dintre autoare rememorează ședința foto cu cerbii. Ai putea face un film despre asta. Locuind la periferia orașului San Francisco, i s-a întâmplat de multe ori să întâlnească cerbi sau ciute bolnave, să le dea Reiki de la câțiva metri distanță și să vadă în timp că s-au vindecat. A ajuns la concluzia că animalele se anunțau că există un om în zonă care-i poate ajuta, de aceea îi apăreau în cale. Unor cerbi le-a pus și nume, atât de des i-a văzut.
Lucrând la carte împreună cu colega ei, și-au dat seama că aveau nevoie și de niște ilustrații, așa că într-o după-amiază le-a transmis cerbilor (vindecarea / transmiterea la distanță se face la Reiki gradul 2) că a doua zi la ora cutare vine un fotograf și că le-ar fi recunoscătoare dacă ar putea veni unu, doi pentru poze. A doua zi s-a trezit cu o duzină de cerbi lângă casă și nu la ora anunțată, ci cu o oră mai devreme, iar cerbii i-au trecut rând pe rând prin față ca să stea cu mâinile înspre ei, de parcă ar fi avut programare la medic. Pentru cine crede că e vrăjeală fotografiile din carte sunt proba că scena s-a petrecut aievea.
Nu știam de ce această întâmplare mi-a tot revenit în minte, dar la câteva zile după ce am citit-o All That Breathes mi-a completat tabloul unei lumi ideale unde răspundem unii pentru alții.
Frații din documentar sunt musulmani și filmul captează nu doar lupta lor sisifică pentru salvarea păsărilor, dar și o perioadă tumultuoasă, cu manifestări de ostilitate împotriva musulmanilor și cu perspectiva ca ei să trebuiască poate să caute adăpost în altă țară. Nu ni se dau explicații, dar, cumva, această nesiguranță a vieților salvatorilor pare să fie în mecanica nesiguranței generale, în care New Delhi, unul dintre cele mai poluate locuri de pe planetă, le face rău tuturor, nu doar păsărilor.
O lume care a pierdut ordinea priorităților
Cu aerul lui minimalist și melancolic, All That Breathes e doar un mic exemplu despre o lume care a pierdut ordinea priorităților. Cu toții am crescut cu povești în care eroul e recompensat pentru bunătatea lui. De pildă, Harap-Alb de Ion Creangă, al cărei erou protejează nunta de furnici și roiul de albine, primind de la crăiasa furnicilor și crăiasa albinelor o aripă să le cheme la nevoie. Crescând, ne-am pierdut în lupta individuală pentru supraviețuire și sub presiuni sociale legate de carieră, de ce înseamnă să te realizezi ș.a.m.d.
Nu e vorba doar despre binele care se întoarce, ci despre faptul că respectul pentru viață ("mai bine să dau prin apă, cum a dat Dumnezeu, decât să curm viața atâtor gâzulițe nevinovate") e esențial în evoluția fiecăruia. Că în mecanica dereglată pe care o trăim, un simplu gest ne poate apropia de esența noastră fără ca măcar să ne dăm seama.
Nu m-am dus la Berlinală în 2023 pentru că nu puteam lăsa două pisici într-o casă cu încălzire precară. O spun nu ca să mă bat cu cărămida-n piept, ci pentru cititorii care în aceste zile poate se așteptau să găsească corespondențe în Libertatea. Nu mă gândesc la crăiasa pisicilor, dar am convingerea că mi-am făcut singură un bine, că mi-am limpezit calea. Dovada că All That Breathes are acest efect asupra oamenilor e imensul lui succes și nu doar în festivaluri ori printre critici. Iar asta e un semn că nu e totul pierdut.