Într-un orășel retras din Bulgaria, pandemia își face simțită prezența, reunind și separând sufletele bolnavilor. Cu o geometrie puternică a planurilor, resimțim cu adevărat distanțarea socială și la nivel vizual. Costumele de protecție ascund particularitățile umane și adesea îngreunează interacțiunile, însă întreg filmul este o încercare de a da un sens întunecimii, pentru a putea ajunge din nou la lumină. Spitalul aduce împreună colegi și prieteni, chiar dacă îi ține la distanță pe unii de ceilalți. Medicii primesc o dimensiune umană, plină de speranță, dedicându-și munca salvării vieților în cel mai real mod. Amintesc aici secvența în care unul dintre pacienți refuză masca de oxigen și vrea să părăsească spitalul pe propria răspundere, însă cineva pare să știe mai bine și face tot ce e cu putință să îl protejeze - medicul.
Ce mi s-a părut poetic în film este modul în care discursul regizoral pune în scenă ușile. În mai multe cadre ale documentarului asistăm de la distanță la acțiunii care se petrec dincolo de uși, iar accesul nostru este limitat aproape frustrant (în sens bun) de mișcarea ușilor. Întâmplător sau nu, o asistentă merge în altă încăpere și lasă ușa întredeschisă, iar patul bolnavului este invizibil și suntem forțați doar să ascultăm, fără să vedem. La fel sunt ascunse și discuțiile din holuri sau săli de așteptare, în spatele unor uși care rămân întredeschise în anumite momente. Pe lângă dinamizarea unor cadre profund statice, ușile devin o metaforă pentru pacienți, pentru încrederea lor care se deschide progresiv, pentru un soi de permisiune acordată nouă, privitorilor.
A Provincial Hospital este un film al reacțiilor, un manifest al vulnerabilității umane. Când vine vorba de boală, omul se dezbracă, își distruge orice urmă de zid, pentru că simte dintr-o dată că timpul chiar există. Boala devine un drum bătătorit înspre un final incert și parcă într-o fracțiune de secundă, totul capătă sens și nu mai există întrebări, ci doar răspunsuri. Frica de moarte există mereu când vine vorba de viață, materializându-se într-un real cronometru al ființei. Iar spitalul este cel mai emblematic spațiu al acestuia. Spitalul înseamnă așteptare, reacție, moarte sau vindecare. Or, întreg spectrul cere să fie împărtășit. Filmul concretizează această relație dintre pacienți, dintre medici, dintre echipa de filmare și pacienți, dar și dintre pacienți și medici. Spațiul spitalului devine o comunitate în sine, o așteptare colectivă. Veștile nu mai privesc doar bolnavul, ci medicii, prietenii, familia și implicit spectatorii. Nu știm foarte multe despre persoanele internate, însă îi putem înțelege prin reacții, prin modul în care se mișcă în paturile clinice sau prin modul în care privirile lor analizează saloanele.
A Provincial Hospital surprinde o fațetă diferită, umană, care merită să primească statutul de model. Speranța ia locul fricii, în momentul în care singurătatea este împărtășită. Oamenii reușesc să rămână oameni față în față cu situațiile neprevăzute și trec mai ușor prin momentele grele. Cu alte cuvinte, mereu se găsește o mână care să deschidă fereastra și să se bucure alături de tine pentru lucrurile bune care urmează să se întâmple.