Chiar avem nevoie de 10 cu coroniță în teatru? - câteva considerații asupra premiilor UNITER

Cultura competitivității și structurile ierarhice - de la școală la teatru

Am crescut cu FB (foarte bine) pe linie. Ne-am transformat din copiii care vânau nota 10 și media perfectă în adulții care aleargă după nota 20. Mereu premianți, mereu pe locul I. Fără diplomă și coroniță nu se poate, nu? Cam așa sună refrenul care ne acompaniază anii de școală, din primară până la liceu. Uneori și după aceea. Se prea poate să purtăm întreaga viață lanțul invizibil al obsesiei pentru premii și pentru recunoașteri formale. De la un punct încolo, ele nu mai atestă doar faptul că am atins un anumit grad de competență în ceea ce facem. Ajung să ne definească. În ochii celorlalți și, cel mai important, în ochii noștri.

Tocmai de aceea nu mă uimesc disputele născute în jurul premiilor, cu atât mai mult cele izbucnite într-un domeniu în care orgoliile sunt mari și în care luptele, departe de a rămâne pe scenă, continuă adesea și în culise. În ultima perioadă, nu cred ca a existat an în care anunțul cu lista de nominalizări la premiile UNITER să nu dea naștere unor dezbateri înflăcărate pe rețelele de socializare. E firesc să existe mulțumiți și nemulțumiți, încântați și revoltați. Pe de o parte, putem să constatăm împărțirea dihotomică, absolut firească a breslei și să ridicăm neputincioși din umeri. Pe de altă parte, cred că sănătos și înțelept ar fi să ne punem câteva întrebări. Personal, ediția cu numărul XXXI, cea din 2023, m-a făcut să meditez asupra modului în care înțelegem noi, românii, la nivel național, ideea de ierarhie, fapt care contribuie la dezvoltarea unei culturi a competitivității exagerate. Rândurile următoare pot fi mai multe lucruri. Gânduri despre cicatricile invizibile ale luptei pentru premii din partea unui fost elev în sistemul educațional din România. Idei pentru un viitor teatral utopic ale unei studente la Teatru. Sau câteva propuneri pentru o regândire structurală a Premiilor UNITER.

O structură posibilă - 4 propuneri pentru schimbare

Premiile UNITER se acordă din anul 1991. În cei treizeci și doi de ani scurși de atunci, teatrul românesc a suferit transformări importante, atât pe plan social, cât și estetic. Pe de altă parte, în structura de bază a premiilor acordate anual de UNITER nu au apărut transformări fundamentale. Îndrăznesc să cred că o astfel inițiativă ar trebui să găsească noi formule de manifestare, să își chestioneze permanent funcția și scopul, să meargă mână în mână cu fenomenul artistic atât de fluid pe care își propune să îl susțină, nu? Lista de schimbări posibile este lungă, însă am ales să mă concentrez doar pe patru dintre ele - 1. sporirea numărului de nominalizări (de la trei la cinci), 2. eliminarea ideii de premiu și păstrarea unui sistem bazat doar pe nominalizări, 3. extinderea numărului de categorii și 4. nevoia existenței unui statement din partea juriului de nominalizări, care să prezinte direcțiile / motivațiile selecției.

1. Cinci nominalizări în loc de trei. De ce? Pentru că numărul de spectacole produse anual în România este în creștere. Pentru că devine greu de crezut că putem limita o selecție la doar trei producții în condițiile în care tendințele, discursurile, abordările și vocile din teatrul nostru sunt atât de diferite între ele încât fac ideea de taxonomie aproape imposibilă.

2. Poate cea mai radicală dintre propuneri - eliminarea premiilor din structura Premiilor UNITER. Exercițiu de imaginație - cum ar fi dacă am uita pentru o clipă de fixația noastră cu medalii, trofee și diplome și ne-am concentra pe esența validării și încurajării unui demers artistic? Stau ele oare în acordarea de premii propriu-zise sau sunt mai mult decât atât? Ideea de premiu nu face altceva decât să alimenteze individualismul și să contribuie la apariția unei competitivități de pe urma căreia nu câștigă nimeni, cu atât mai puțin teatrul. Creează ierarhii subiective, generează inevitabil cadre de afirmare a unor voci în detrimentul altora. De ce nu ne-ar fi suficientă ideea de nominalizare și atât? Gândirea de tipul cel mai bun / cea mai bună se dovedește a fi exagerat de restrictivă și ne îndeamnă să înțelegem că, de fapt, există doar două categorii - premiul I și nimic. Cum ar fi dacă am învăța să privim nominalizările ca sugestii de producții valoroase venite din partea unui juriu alcătuit din profesioniști în Artele spectacolului și nu ca verdicte absolute și tranșante despre vârfurile lumii teatrale? A nominaliza înseamnă a oferi o serie de propuneri valabile, fiecare în parametrii propriului discurs artistic. În opoziție, a premia înseamnă doar a da verdicte. Aici apare diferența fundamentală între cele două tipuri de raportare la ceea ce considerăm a fi valoros în teatru.

Ce ar însemna această schimbare pentru public? Dar pentru oamenii de teatru? Spectatorul obișnuit ar înțelege că noua formulă de nominalizări înseamnă o gamă ceva mai largă de opțiuni, toate valabile și coerente din punct de vedere artistic, din care își poate alege (sau nu) propriile favorite (cu accent pe plural). Pentru cealaltă categorie, cea a oamenilor de teatru, discuția se complică. Nu știu câți dintre aceștia asociază, în 2023, premiul UNITER cu gloria sau succesul (apare aici o întrebare la care se cuvine să medităm - oare ce înseamnă să ai succes în teatru?). Tind să cred că, mai degrabă, premiile în artă înseamnă recunoașterea efortului depus de echipe întregi. Dar lipsa lor ce înseamnă? Insucces? Nu cred. Ratare? Cu atât mai puțin. Cu riscul de a mă repeta - un premiu celebrează o individualitate. O listă de nominalizări ar celebra diversitatea de formule teatrale, reunite printr-un atribut comun - relevanța lor artistică în teatrul anului X.

3. Cu cât formele teatrale evoluează și încep să exploreze zone prea puțin cartografiate în teatrul românesc, cu atât apare nevoia din ce în ce mai acută a extinderii numărului de categorii de nominalizări. Apar producții în care nu mai există roluri principale și roluri secundare, ci doar roluri. În ce categorie ar putea fi nominalizat/ă un actor / o actriță care joacă într-un astfel de spectacol? Ce se întâmplă cu creațiile colective - au ele nevoie de nominalizări sau resping ierarhizarea (interioară și exterioară) prin însăși structura lor? Dar cu sferele de sound / lighting / video design, care încep să fie din ce în ce mai bine articulate în spectacole? Pentru a promova dezvoltarea discursului teoretic cu privire la teatru nu ar fi util să existe și o nouă categorie centrată pe demersurile teoreticienilor, nu doar pe critică? Doar ținând pasul cu nevoile unui mediu atât de fluid cum este teatrul putem să oferim vizibilitate unui număr mai mare de artiști / teatre / producții care, în condițiile actuale, nu se încadrează în cerințele categoriilor deja existente.

4. A alege înseamnă a-ți exercita o opțiune proprie, dictată de gust și de preferințe personale. În cazul unui juriu alcătuit din profesioniști, vorbim despre un gust educat în materie de teatru. Tocmai de aceea, cred că este necesar să existe o justificare și o contextualizare mai nuanțată a selecției propuse. Lista de nominalizări reflectă inevitabil subiectivitatea unui juriu format din cinci membri, însă ar fi util un cadru scris care să însoțească simpla numire a celor aleși. Aici ar putea funcționa o motivație / scrisoare sau un comunicat din partea întregului juriu, care să evidențieze matricea de criterii utilizate în procesul de selecție. Nu susțin că avem nevoie de justificări cerute cu pistolul la tâmplă, ci doar de o comunicare mai nuanțată. Cred cu tărie că dialogul deschis ne ajută să co-existăm pașnic într-un mediu în care subiectivitățile sunt atât de puternice și în care individualitățile sunt atât de dornice de afirmare.

Calea de mijloc, nu extremele - capcana mențiunilor speciale

Ideile pe care le-am expus mai sus nu sunt decât niște simple propuneri / semințe de pus la încolțit. Nu îmi doresc să încurajez o disoluție a valorilor, ci o așezare a lor într-un alt context, unul centrat pe promovarea mai multor voci și demersuri relevante, nu pe ierarhizarea lor.

În timp ce scriu asta, îmi dau seama că există riscul alunecării în cealaltă extremă, cea în care nominalizăm pe toată lumea, la întâmplare și fără să ținem cont de valoarea actului artistic în sine, pentru a nu supăra pe cineva. Și aici îmi vine în minte o paralelă sugestivă din anii de școală. Extrema cealaltă, la fel de nocivă, este mențiunea specială - premiul pe care îl primeai mai mult din milă, ca să nu pleci acasă cu mâna goală, chiar dacă nu prindeai podiumul. Trei sferturi din clasă pleca acasă cu diplomă și (aproape) toată lumea era fericită. Ideea de premiu își pierdea complet valoarea. Tocmai de aceea, nu, chiar nu cred că avem nevoie în teatru de o listă interminabilă de mențiuni speciale acordate aleatoriu. Spun doar că ar fi util să ne extindem perspectivele - să nu ne mai ferim de intersecționalitate, de experiment sau de abordări care ne dau peste cap sistemul de notare, să creăm împreună spații de reprezentare și de valorificare ale unor voci diverse.

Chiar avem nevoie de 10 cu coroniță?

Cred că fac parte dintr-o generație care a simțit pe propria piele ce înseamnă, dincolo de teancul de diplome și medalii, ce înseamnă să te zbați pentru 10 cu coroniță. Am înțeles ce fel de răni produce tipul ăsta de gândire și cât de greu se vindecă ele. De fapt, nu se vindecă niciodată. Doar se cicatrizează. Și e dureros să ne lovim de același tipar, preluat de pe băncile școlii și transplantat în teatru, din nevoia noastră disperată de a ierarhiza ceva ce se opune ierarhizării prin natura sa. În fond, nimic nou sub soare, nu? Dar oare, crescând și maturizându-ne, nu am învățat nimic?