iar noi, artiștii, suntem fericiți că ne urmăm chemarea
și profesăm.
Dar, oare, chiar suntem?"
(versuri ale cântecului-emblemă al spectacolului suport al galei)
Waze m-a îndrumat să intru în Timișoara, în zi de luni (12 iunie 2023), pe la ora 6 după-amiaza, prin Ghiroda. Am semnalizat stânga și m-am trezit într-un caroiaj de străzi înguste, dar asfaltate, cu vegetație pe margini, cu case îngrijite. Am regăsit sentimentul altor revelații din Banat: localități mici care par decoruri pentru filme glossy. Străduță după străduță, până ce am trecut, pe neobservate, într-un cartier al Timișoarei. M-am strecurat pe alei de bloc, am traversat un bulevard străbătut nu doar de liniile tramvaiului, ci și de un flux nesfârșit de mașini.
N-a trecut mult și m-am trezit în parcarea de la câțiva metri de teatru. Teatru în care am intrat după un mic ocol prin Piața Unirii. Atât cât să mă mir, în zbor, de o placă memorială - amintind că Eminescu și-a căutat, odată, fratele -, atât cât să văd de aproape două dintre lucrările de for public a doi artiști români contemporani, cât să simt ce înseamnă pavajul bijuterie, cu șinele parcă modelate ale tramvaiului alunecând silențios. Un segment de oraș european. Și un gând: sunt mici pașii cu care avansăm, mai mici decât dorința noastră, dar ei există și se acumulează. Și, ceea ce-mi pare important, indiferent de administrația efemeră, indiferent de legendele cu care este ea asociată de presă și de societate. Îmi alimentez credința că, dincolo de zarva nemulțumirilor, de șuvoiul bășcăliei, gesturile constructive se înlănțuie în timp.
Ne-am apropiat de teatru, ploaia s-a oprit, am zărit siluete elegante îndreptându-se precipitat spre covorul roșu. În prag, Aura Corbeanu, sufletul UNITER! De altfel, încă de la conferința de presă care a avut rolul să anunțe Gala, după ce discursurile oficiale s-au consumat, aidoma unui balet diplomatic, în care citim mai degrabă printre rânduri, Aura Corbeanu a înviorat comunicarea. În pragul teatrului, a întins mâna fiecăruia, a zâmbit fiecăruia, a oferit, astfel, fiecăruia, codul de acces la o stare de sărbătoare.
Zâmbetul său a fost urmat de zâmbetul directoarei teatrului gazdă, Ada Hausvater, un simbol al energiei perseverente în slujba instituției sale. Alături, Ion Rizea, actorul - motor al trupei, pe care l-am descoperit în Sunt o babă comunistă (regia Antonella Cornici) într-un adevărat contre-emploi (cel puțin față de Scene dintr-o căsnicie - regia Radu Jude). Foaierul circular părea menit stimulării coeziunii. Cel puțin așa mi-a apărut pe orizontul meu de așteptare. Am uitat de tradiționala defilare pe covorul roșu - care, astfel, mi-a apărut excesiv de scurt - și de colțul fotografiilor pentru albumul mărturiilor prețioase - lipsă majoră acum, la momentul ilustrării textului. M-am bucurat de întâlnirea cu Sorina Jecza, una dintre personalitățile care întemeiază și însuflețesc spații culturale cu anvergură instituțională de lungă durată. Și mă gândesc că, într-un fel, amprenta Timișoarei ca oraș-capitală culturală e dată de arta plastică, fără să uit de cea a teatrului sau de cea literară, atâta vreme cât există oameni cu potențial de coagulare a valorilor. Cu atât mai surprinzătoare au fost ecourile unor tensiuni. Dar asta e altă discuție.
Gala Premiilor UNITER a ajuns la Timișoara antrenând, pe de altă parte, zbuciumul contestărilor care au izbucnit imediat după anunțarea nominalizărilor și premiilor non-competiționale. Cum, în conferința de presă care a precedat gala, Ministrul Culturii a enunțat decizia de a merge înainte cu toate cele propuse în primăvară, era de așteptat ca juriul de premiere să caute balansul între cele două atitudini exprimate cu tărie. Mărturisesc că, în foaier, am privit chipurile celor cunoscuți din teatru, chipurile celor pe care am încercat să-i identific, într-o imaginată ipostază a unei discuții care să medieze conflictul. Deși, bănuiesc, de față au fost, preponderent, doar unii. Pe facebook, inevitabil, am surprins reacții acide. Reacții care apar, e deja regulă, indiferent de subiect. Doar că, de data asta, au avut o încărcătură sporită. În fapt, cred, prin însăși vehemența contestării, mergând până la jigniri, schimbările se vor resimți în timp. Unele, dorite de unii, mai repede, altele, nedorite de nimeni, mai târziu.
Privind chipurile celor de la Timișoara, privind, mai ales, albumul cu fotografii, sunt tentat să aleg, drept simbolică, imaginea cu care s-a prezentat Iuliana Vîlsan: coafura și ochelarii fumurii în locul policromiei identitare. Zâmbetul și lumina rămân pe post de fir conducător.
Gala Premiilor UNITER este, fundamental, un spectacol. Anul acesta s-a dorit a fi unul nu doar generic, ci și la modul propriu, integrând elementele funcționale privind decernările. Mai precis, un musical. Glamour. Drept care a fost desemnat Răzvan Mazilu pentru a imagina conceptul, a construi ansamblul, într-o scenografie datorată lui Dragoș Buhagiar. Imaginea de prezentare, de la afișe până la proiecțiile video care au oferit cadrul notațiilor referitoare la premii, a purtat amprenta Art Deco. Și asta, așa cum prompt a remarcat cineva în spațiul public, prin grafica de la producția cinematografică Marele Gatsby (2013). O grafică 'branduită' de Like Minded Studio, companie cu o echipă de design care l-a avut ca lider pe un român, Luca Ionescu. Așa s-a născut fontul Great Gatsby.
Altfel, piesa centrală, material vorbind, la propriu, a constituit-o reprezentarea la o dimensiune uriașă a modelului pentru trofeul premiilor, trofeu creat, de la începuturi, de Ion Bitzan. Și, mai mult, reprezentare plasată pe o turnantă, conferind o doză de spectaculos, mai ales că s-a mizat pe surpriză, rotirea aducând în fața publicului personajul prezentat, mai greu sau deloc greu de ghicit. Amuzant a fost că, privind de la balcon, din alte unghiuri decât frontal, s-a putut zări cum acel personaj s-a strecurat, cu pași mai sprinteni sau mai agale, dinspre o ușă discretă a decorului spre spatele trofeului de pe turnantă. Oricum, rotirea a prilejuit mici gesturi, legate de coborâre, în funcție de felul personajului. Cel mai ludic s-a dovedit chiar autorul ideii, Dragoș Buhagiar, mărturisind că și-a dorit și el să se dea o tură. Proiecțiile video au fost bine controlate, au avut și o doză de umor, precum la gluma cu șuvoiul de lacrimi al presupus întristatelor actrițe nenominalizate.
Prezentatorii au fost doi actori laureați UNITER în anii precedenți: Lucian Ionescu (cel mai bun actor în rol principal, 2020), Ana Bianca Popescu (cel mai bun debut, 2015) și doi actori cu veleități muzicale semnificative: Monica Odagiu, Alex Ștefănescu (în primul lor duet, cântând despre premiile UNITER, Lucian Ionescu i se adresează, glumind: "Eu am unul, tu încă mai speri!"). Lucrând mult alături de Răzvan Mazilu, s-a văzut omogenitatea echipei și s-a obținut fluență pentru show dar și, în baza unei bune organizări de culise, a premierilor. Îmi pare că un plus de apreciere merită Ana Bianca Popescu, pentru spontaneitate și ludic.
Trama spectacolului s-a țesut pe un fir parodic, cu un text dedicat teatrului și cu o seamă de referințe din șabloanele industriei spectacolului. Text având și reușite. Dar generând și, inevitabil, reacții care cu greu s-au putut ascunde sub un zâmbet, vizavi de versul: "Frunză, Gelu, Silviu, Massaci / Bobi, Afrim, Dabija". Enumerarea stând sub refrenul "vreau un regizor!" dar și cu o continuare: "sau regizoare, mi-e egal". Doar că, fiind o parodie, totul trebuia luat în glumă.
Gala Premiilor UNITER este un show destinat, în egală măsură, televizării, drept care, pentru publicul din sală apare micul disconfort al vederii în prim plan a cameramanului. Dacă la ediția craioveană, din 2020, am avut macaraua care plana pe deasupra tuturor fără să se interpună între spectator și cei de pe scenă, de data aceasta cameramanul a trebuit să traverseze adesea scena, pentru prim-planuri. Eu resimt o problemă mai veche, legată de cei care documentează foto-video un eveniment. Sunt foarte vizibili și fără să fie integrați adecvat în imaginea reprezentației. De multe ori albul unui tricou, dunga vreunui pantof, câte un detaliu de costumație sau de constituție distrage atenția și poate perturba armonia de ansamblu a întregului. Sunt componente care se pot corija. Așa cum, de exemplu, protocolul evenimentului trebuie gândit și urmat până la cele mai mici detalii. La Timișoara, cele câteva trepte, acoperite de covorul roșu care conducea spre punctul premierii, nu aveau o bară de sprijin. Și, mai ales, nu a fost imaginată funcția unui personaj care să conducă, discret si eficient, o doamnă care, spre a urca pe scenă, trebuia să fie atentă și la faldurile rochiei. Mâna întinsă la ultimul pas, de pe scenă, era firească, dar nu suficientă. Așa cum, la coborâre, a fost nevoie ca sprintenul Claudiu Bleonț să se apropie prompt de câteva ori spre a oferi un braț de sprijin. În ceea ce privește incidentul Olgăi Török, e de semnalat necesitatea ca scena să fie pregătită și pentru încălțămintea elegantă și sensibilă a unei ținute de gală. Îngrijorarea spontană a celor de față, care, paradoxal, a înghețat pe toată lumea, doar regizorul de montaj TV având viteza de reacție de a comuta camera în direct, a avut o remanență pe chipuri, deși actrița a continuat cu inspirație și talent, cu o piruetă și, mai ales, cu o expresie admirabilă pe față și în ton.
Publicul, de data aceasta, alcătuit, o dată pe an, din cei care sunt în vizor - pe scenă sau în presă - a fost prompt în reacții, cald, corectând atunci când a fost cazul, precum la momentul anunțării premiului pentru cel mai bun text dramatic românesc montat în premieră absolută, când numele Simonei Popescu s-a rostit din sală, pentru că, probabil, în plicul cu câștigătorul era notat doar numele lui Radu Afrim, deși regizorul de montaj știa de absența acestuia, focalizând pe chipul celei de la care s-a pornit textul premiat. Apoi, poeta a rostit un discurs în care s-a văzut cum fiecare artist e amprentat de caracterul principal al artei sale. Simona Popescu a început cu o aparentă confesiune: "scena nu este pentru scriitori; sau nu pentru scriitori ca mine". S-a descris "singură printre străini" și chiar am privit-o în pauză, rămânând pe scaunul său, cu micile gesturi ale fiecăruia când e singur. Vorbind, în discurs, despre Ierbar, despre ce a făcut Radu Afrim din cartea ei, a țesut măiestrit pe seama relației noastre cu timpul, a filosofat în jurul noțiunii de puritate ("Ea este rară, dar există. Uneori, poartă numele poezie".) A spus, de fapt, versuri. Apoi, rostind titlul cărții, menționând premiile literare pentru aceasta, s-a jucat cu vocea, un joc teatral, propunând en passant desființarea premiilor sau, măcar, de a fi supuse altor reguli.
Ei bine, dacă în fiecare an premiile UNITER nasc discuții, existând obiecțiuni pentru alegeri (absențe sau prezențe între nominalizări, alegerea numelui câștigător), de data aceasta a fost mult mai mult. Chiar în seara galei citisem articolul Alexandrei Ares și câte altele au mai fost. Fiecare a avut o poziție, de partea contestărilor sau dimpotrivă, între 'tabere'... Pentru că, din păcate, vehemența a depășit simplul act critic. Agresivitatea verbală a fost asumată de unii, afirmând că se sprijină pe adevărul unor date, s-a oglindit în ecouri și a intoxicat, într-un fel, aerul teatral. Mă iluzionam că se vor isca discuții. Înțeleg, însă, că viața merge înainte, imperturbabilă, cu schimbări care vin natural. Se pare că așa funcționează omul, cu extreme. Deloc confortabil și cu un consum uriaș, cu optimizare lentă.
Pentru că, totuși, timpul aduce, deloc spectaculos, așa cum se vor contestările, schimbări. Dacă au existat mirări privind renunțarea la premierea celei mai bune piese scrise într-un an, în favoarea celui mai bun text dramatic pus în scenă în premieră, în ultima vreme s-au anunțat concursuri de dramaturgie. Și nu dramatizări, nu adaptări literare, ci scriere dramatică originală. Dacă se vorbea de absența regizoarelor, festivalul TNT din această vară aduce exclusiv numai tinere regizoare. Rămâne invitația de a propune concret modalitatea premierii altor categorii artistice din teatru. Așa cum, iată, deja vechea invitație a lui Ion Caramitru, adresată tuturor celor din teatrul numit independent, de a veni spre UNITER, își urmează efectele. Anul acesta a fost premiată trupa Auăleu. I-am văzut la balcon, în prima parte, cu aerul oamenilor calzi, simpatici, copilăroși, atenți la detalii și bucuroși pentru momentul trăit. Pe scenă au urcat mulți și tonul a devenit sobru, cu privirea gravă a Christinei Cizmaș: "Veniți mulți, locuri puține / noi chiar depindem de spectatori". În aplauzele extinse ale audienței, la îndemnul celei care a înmânat premiul, Gianina Cărbunariu: "Aplaudați atât de tare, încât să ne audă și să îi audă și vecinii lor". Și mă gândesc că, poate, lucrurile încurcate se dezleagă mai lesne cu invitația la dialog, decât cu teribilismul juvenil, mai ales când e vorba de relații ciudate cu oameni din spectrul atât de larg al felului de a fi al oamenilor, fie ei și artiști.
Un alt moment al galei, menit să confere greutate morală unui segment, a fost, ca de fiecare dată, cel al decernării premiului găzduit, din partea British Council, pentru promovarea și susținerea incluziunii sociale, acordat organizației Identity.Education, pentru spectacolul transLucid, performance-manifest al istoriei persoanelor transgender, produs și dezvoltat în parteneriat cu Centrul de Teatru Educațional Replika și Asociația ADO - Artă Pentru Drepturile Omului. Premiul a fost ridicat de ANDRE, ARHANGHELA și RAJ, cu discursuri necesare, cu apariție scenică benefică și pe care i-am regăsit și în foaier înconjurați de căldura amiciției artistice.
Ceea ce mi s-a părut semnificativ și profund la această gală a venit de la câteva actrițe și de la Dragoș Buhagiar. Iată cum!
Cronologic, mai întâi am apreciat discursul Costinelei Ungureanu. Mulțumindu-i lui Andriy Zholdak - "Mulțumesc regizorului pentru acest rol, pentru acest cadou pe care mi l-a făcut" - mi-am amintit de ceea ce spunea acesta înaintea premierei cu Femeia mării, despre cele două actrițe deosebite cu care a lucrat de-a lungul timpului: Elena Kalinina (la Ana Karenina și la Doamna Bovary) și Eva Imre (un răvășitor Rosmersholm la Teatrul Maghiar din Cluj). Elogiul Evei Imre a potențat aprecierile la adresa Costinelei Ungureanu, prefigurând un viitor frumos pentru ea (a amintit, în context, o altă actriță, Cristina Flutur, care a ajuns, mai apoi, la Cannes).
Apoi, acasă, privind înregistrarea galei, m-am bucurat că regizorul de montaj a selectat adesea cadrul cu chipul Evei Imre. Expresia de pe chipul ei mi-a părut exemplară pentru ceea ce cred că e necesar în teatru, deci în viață. Sau invers. Apoi, un chip care părea a oferi povești despre fragilitate și despre demnitate, despre empatie și despre înțelepciune.
M-am bucurat pentru premiul primit de Cendana Trifan, deoarece jocul ei, în Mamă, producție a Naționalului sibian, m-a emoționat până la lacrimă. Acum a vorbit cu sobrietate, chiar cu un strop de încordare: "Mi-aș dori ca perioada asta, în care iubirea a devenit ceva desuet, în care empatia, respectul, bunul simț, etica, morala, sunt folosite, uneori, doar ca niște cuvinte foarte frumoase, mi-aș dori să treacă. Să treacă perioada în care premiile astea fac din oameni monștri. Mi-aș dori multe... Vă mulțumesc!"
De fapt a început atât de sincer, căutând-o în sală pe Mariana Cămărășan. Am căutat-o, din priviri, la rândul nostru, reperând-o de la balcon.
"Mariana [Cămărășan - nota mea], te iubesc și-ți mulțumesc pentru întâlnirea asta și doresc oricărui actor să se întâlnească pe scenă cu Mariana. Este cel mai special om pe care l-am cunoscut vreodată!". Pentru mine, o regizoare pe care, aidoma Antonellei Cornici, sunt gata să o urmăresc oriunde ar monta, știind că oferă spectacole cu valențe multiple, că îmbracă mesajul în emoție sau face din emoție purtătoarea unui mesaj.
Deschid o acoladă pentru câteva notații.
Cum la premiul pentru debut a fost nominaliză și Irina Artenii, pe care am admirat-o la TNT 2022, m-a bucurat gestul câștigătorului, scenograful Theodor Cristian Nicolae, de a o îmbrățișa, ei lucrând împreună și la acel spectacol, fiind în generația care confirmă sentimentul tonic al continuității valorice în teatrul românesc.
Văzându-l pe acest tânăr scenograf, mereu sobru, în negru complet, l-am alăturat, în gând, lui Theodor Șoptelea (nominalizat pentru cel mai bun rol secundar masculin), în alb complet. Pentru ca, la final, să mă bucur de prezența lui Ștefan Mihai, pe care-l remarcasem în Seaside Stories, acum într-un savuros exercițiu de imitație a lui Radu Afrim (vezi momentul la 3:08:37 în video-ul de mai jos).
Și nu doar de prezență, ci și de faptul că are în gând un proiect pe această idee. Deloc ușoară, destul de rară. Am toată încrederea!
Erwin Șimșensohn a adus pe scenă toți actorii, a preluat ideea reverenței Adei Hausvater, aplicând-o ca avans pentru cei care vor construi un teatru la Constanța.
Surpriza serii a fost apariția pe scenă a lui Oskaras Koršunovas - prezent la Timișoara ca regizor, premiera spectacolului creat de el, Exod, având loc în 22 iunie 2023. Surpriza a fost puternică și, asociată cu momentul micii derute a lituanianului, a eclipsat, parțial, strălucirea celei care a rostit numele spectacolului câștigător, Ana Maria Marinca. Koršunovas a surprins nu doar prin prezența spre a înmâna premiul cel mai așteptat, cât și prin faptul că a ales să vorbească în limba rusă, solicitând sprijinul traducătoarei Raluca Rădulescu. Altfel, ne-a măgulit prin aserțiunea că România este o țară a teatrului.
Eu mă gândesc că, totuși, Oedip Rege, așa cum l-a imaginat Declan Donnellan, a însemnat o formă inedită în teatrul românesc, a oferit posibilitatea unor creații actoricești puternice (Claudiu Mihail, Ramona Drăgulescu, Eugen Titu, Vlad Udrescu). Dar asta este, desigur, ca de fiecare dată, loteria subiectivităților care ne definesc.
Silviu Purcărete a câștigat a treia oară premiul pentru cea mai bună regie (precedentele două fiind din 1993 și 2005, la Craiova) în competiție (el mai primind premii de excelență și pentru întreaga activitate), acum pentru un spectacol extrem de puternic, Antonin Artaud. Familia Cenci, dar, ulterior, președintele UNITER a anunțat că marele regizor rămâne consecvent în decizia retragerii din concurs, retragere anunțată cu umor și cu, totuși, ușoară ironie, încă după nominalizare, în urma atacurilor care s-au succedat în spațiul public.
Am găsit recent o relatare a lui George Banu - al cărui nume este, de-acum, asociat cu premiul pentru critică teatrală, evocat de Tompa Gabor când a primit premiul său -, în cadrul unei conferințe la TNB. Atunci a reprodus cuvintele lui Vasile Șirli: "acolo unde este Silviu, nu poate fi nimic rău".
Dragoș Buhagiar s-a confruntat, iată, destul de repede în mandatul său, cu o contestare vehementă, care a adus, dincolo de eventualele idei posibil de discutat privind optimizarea mecanismului premiilor, un apăsător și otrăvitor aer de agresivitate. În discursul său de final, președintele UNITER, pe care-l descopăr cugetând la mersul breslei, a căutat, cu înțelepciune, să propună un cadru care să mute accentul de la ponderea covârșitoare a regizorului spre potențialul stimulării creativității în echipă. A fost răspunsul oficial, diplomatic, menit să urnească lucrurile pe mai departe, încât ceea ce va urma să intre în istorie drept "Perioada în care 'noi' a fost la fel de important ca 'eu'". A vorbit despre grija de a nu răni pe celălalt, chiar dacă involuntar, prin neglijența exprimării.
"Să ne privim în ochi e un gest mult mai ușor de făcut decât a ne evita privirile".
Câteva clipe a fost liniște. A urmat și ultimul punct, al anunțării ediției viitoare, a venit șampania. Au reizbucnit acordurile cântecului-emblemă al acestei ediții. Un model, nebănuit de potrivit: Make 'Em Laugh (semnat de Arthur Freed și Nacio Herb Brown). L-a cântat Donald O'Connor în filmul Singin' in the Rain, ba chiar a făcut-o în fața lui Gene Kelly, cel care, câțiva ani anterior interpretase Be a Clown (semnat de Cole Porter), originalul a ceea ce a urmat. Doar că, în ciuda frapantelor asemănări cu care au venit, ulterior, ceilalți, Cole Porter n-a obiectat.
Fă-i să râdă! Ar putea suna cinic, ar putea suna peiorativ. Să fii un clown poate fi, adesea, într-o lume ispitită de maliție, rușinos. Dar, cu puterea trecerii dincolo de straturile ce se depun în vuietul agorei, clownul este artistul genuin. Cel care se dăruie oamenilor, fără a-și face un titlu de glorie din tristețea subiacentă ce pare a fi de neevitat. E datoria noastră s-o îndepărtăm.
"Be a clown!"
Notă: Foto 1-6: Florin Biolan / Foto 7-9: Albert Dobrin