*
Uit că nu văd la distanță, caut din priviri pe cineva drag, tăcerea pare că împinge fețele oamenilor și mai departe, până la urmă renunț. Mă uit în gol și mă gândesc că deja am uitat de pe ce scaun m-am ridicat, nici măcar rândul nu mi-l amintesc și va trebui, totuși, să mă întorc acolo.Ușa mare de la intrarea în sală se uită la mine, încerc să mă uit și eu la ea, să mă uit dincolo de ea, dincolo de holul teatrului, dincolo de orașul ăsta străin. Trebuie să sparg tăcerea, dar ușa mi-o ia înainte, se deschide cu un scârțâit pe care doar eu îl aud, în teatrele naționale n-ai să vezi uși care scârțâie, poate doar scaune. Dar acum invitații stau nemișcați, așa că pot asculta zgomotul pașilor care intră în sală. Zgomotul e însoțit de imagini - și le văd! Văd clar, văd la distanță! Noii sosiți se disting prin ceață, mai întâi mama... Mama cară după ea bagajele pe care le-am urcat singure pe scări când m-am mutat în prima chirie din Iași, e obosită. Caută un loc liber, apoi se așază cuminte, tăcută, plină de emoții, lângă Igor. Igor zâmbește, el e obișnuit cu evenimente ca ăsta. În spatele sălii, tata ocupă un scaun, nimeni nu-l observă. Tata l-a adus și pe câinele lui, tata e îmbrăcat într-un frac și le povestește tuturor despre mine. Pe bunici îi văd ca-ntr-un film alb-negru, ei vor să știe dac-am apucat să mănânc azi, în rest nu mai contează.
Treptat, sala se umple: vecinii mei din Botoșani, de la care-am învățat cum e viața. Cum petrec oamenii, cum se iubesc, cum se ceartă, cum îi schimbă boala, cum mor...
Prietenii mei mă încurajează din public să spun ceva, profesorii mei, toți pe care i-am cunoscut și mi-au lăsat o urmă pe suflet, colegii din teatru, membrii celor două jurii, toooți așteaptă să scot măcar un cuvânt. Radu Afrim a pariat pe mine, mă gândesc, nu pot sta aici ca o momâie, îi mulțumesc în gând, el îmi zâmbește în gând, Dragoș Buhagiar e în sală, Vasile Șirli, la fel, le mulțumesc și lor, tot în gând. Prin deschiderea ușii, îl zăresc pe Silviu Purcărete, se plimbă pe hol, pare că se gândește la ceva, îi mulțumesc în gând, el îmi zâmbește, apoi ușa se închide, de parcă nici n-ar fi trecut pe-aici. Poate chiar n-a trecut, ce știu eu...
Hotărăsc, în sfârșit, să deschid gura, să spun tot ceea ce vreau să spun, însă nu reușesc decât un scâncet. Scâncetul care e salutul nostru. Limbajul nostru. Cristinel îmi răspunde din culise. El e vesel, nu pentru că sunt aici, e vesel pentru că așa e el. Nu știu cum să-mi manifest bucuria mai bine decât prin scâncetul ăsta, așa că mă rezum la atât. Oamenii se uită mirați la mine. Asta a fost tot? Asta a fost.
Și văd cum, deodată, în spatele tuturor nominalizaților se alienează grupuri de oameni, sala se umple până la refuz, curtea teatrului se umple, Timișoara cu totul, cât cuprinzi cu privirea e plin de oameni cărora fiecare dintre noi le mulțumește în gând.
În rândul 3, locul 10, mă văd, în cele din urmă, pe mine. Aplaud.
O voce care nu e a mea sparge, în sfârșit, tăcerea. Costinela strălucește.
Eu continui să aplaud.