Filmul documentează părți din viața studenților de la Universitatea din Bangui, oferind acces atât la viețile personale ale tinerilor într-o perioadă în general caracterizată de speranță și ambiție, cât și la interacțiunea acestora cu planul academic. Pe parcursul derulării imaginilor, se pune accent pe conversații ideologice, pe neînțelegeri și frustrări în fața cărora nimeni nu pare să aibă un răspuns. Cu toate acestea, devine măgulitor să observi cum într-un univers parcă damnat și destinat resemnării, mințile luminate au curajul să vorbească și să își dorească mai mult. Acest mesaj ar fi devenit și mai puternic, dacă ar fi fost susținut la nivelul imaginii și al construcției propriu-zise a filmului.
Momentele care au reușit să își pună o amprentă asupra mea au fost cele în care se explorează relația cu aparatul de filmat. E vorba de o melodie dedicată direct privitorului de la începutul filmului, sau vulnerabilitatea pe care și-o asumă testimonialul care precedă finalul, în care se pune sub semnul întrebării rezistența legăturilor dintre oameni în fața timpului. Dar au fost doar momente. Simt că nu am apucat să-i cunosc cu adevărat pe acești studenți. Am văzut prea puțin din spațiile în care locuiesc, prea puțin din relațiile dintre ei și prea puțin din convențiile mediului lor academic. Am văzut o înlănțuire de cadre focusate exclusiv pe studenți, însă fără prea multă punere în context, sau complexitate individuală explorată.
Ce am apreciat e faptul că regizorul apare în mod direct în film, alături de colegii săi și, într-un fel, acest lucru mă face să simt importanța subiectului pentru el. Totuși, de aici încep să apară primele neajunsuri. Aș fi simțit nevoia unui ton mai personal, o poziționare ideologică mai convingătoare. Paradoxal, în pofida implicării regizorale directe, întreg documentarul mi s-a părut extrem de detașat ca ton. Am primit frânturi din viețile oamenilor, cu prea scurte comentarii, care nu au reușit să îmi comunice ceva prin alăturare, dar nici prin intensitate individuală. Și cred că acest lucru se întâmplă din două motive. În primul rând, faptul că regizorul a devenit subiectul propriului film poate sabota selecția evenimentelor surprinse, tocmai pentru că e vorba de un univers atât de familiar în ochii lui. Și de aici se naște și al doilea motiv: existența oricărui om într-un anume context social, politic sau cultural este atât de complexă, încât devine aproape imposibil să poți ierarhiza importanța anumitor problematici (cel puțin nu înainte de a avea o oarecare experiență și maturitate). Și din păcate, se ajunge în situația în care autorul vrea să încorporeze absolut tot într-un timp limitat (82 de minute în acest caz), iar rezultatul este alcătuit din multe părți cu potențial, dar care nu sunt duse până la capăt.
Chiar dacă pentru mine produsul final a rămas sub semnul intenției, mă bucură curajul de a imortaliza realitatea din Republica Centrafricană și inițiativa de a aduce acest film în România. Dincolo de prezența sau absența unor alegeri regizorale potrivite, filmul are o rădăcină reală, un scop și un mesaj care merită să fie auzite.